Când fugi de caniculă și dai de civilizație. Sau cum se simte o excursie în vest cu Kia Niro

Concediul din iulie de anul acesta s-a centrat în jurul unui concert în Klagenfurt, Austria, pentru care am cumpărat bilete încă din toamna trecută. Din păcate, nu am avut inspirația de a rezerva cazarea tot atunci, așa că în ianuarie, când am încercat să conturăm un plan de 1-2 săptămâni în jurul concertului, am descoperit că aproape toate opțiunile de cazare pe o rază de 50-100 km erau deja epuizate.

Cu Google Maps deschis, am observat că Ljubljana nu este prea departe, iar prin apropiere se află Alpii Iulieni, unde nu ajunsesem încă. Încetul cu încetul, a început să prindă contur un mic road trip, în care ne-am propus să nu conducem prea mult în fiecare zi și să ne bucurăm de ceea ce descoperim pe traseu. Inițial, traseul era planificat pentru 9-10 zile, dar cum România trecea printr-un val de caniculă, am decis să prelungim concediul cu încă o săptămână și să ne refugiem la răcoare în Alpii austrieci.

Ruta noastră finală a fost cea prezentată mai jos, cu câteva devieri scurte spre munte sau Salzburg. Voi detalia puțin traseul pentru fiecare zi de condus, iar la final voi face o recapitulare a datelor pentru întreaga excursie (consum, costuri, starea infrastructurii). Și bonus, o galerie cu câteva imagini care justifică orele petrecute în mașină.

Ne-am gândit mult dacă să mergem București-Budapesta legat, dar datorită faptului că pe toate variantele de traversare a țării erau șantiere, am zis să dormim la Sibiu și să avem un traseu mai lejer până în Budapesta, care să ne lase energie și pentru o plimbare prin oraș.

București – Sibiu

Deși am plecat din București spre seară, termometrul mașinii a indicat între 37 și 40 de grade până am ajuns pe Valea Prahovei. Pe autostrada spre Ploiești, am observat cel puțin 15-20 de mașini oprite pe banda de urgență, cu aburi ieșind din motoare. Probabil, șoferii acelor mașini se întrebau cum de merg mașinile electrice pe caniculă fără să ia foc, în timp ce bolizii lor i-au lăsat în drum.

După Câmpina, ne-am oprit la ETU pentru o înghețată și am profitat de ocazie pentru a încărca puțin mașina. Deși știam că ne așteaptă un drum lung, nu am avut posibilitatea să încarc acasă, la bloc, astfel că am plecat cu bateria încărcată doar 50%. Acest lucru a permis mașinii să se încarce la putere maximă (77 kW) pentru o perioadă mai lungă, iar în 19 minute am adăugat 23 kWh în baterie.

La Sibiu am stat la hotelul myContinental, care are două stații AC Polyfazer în parcarea publică din față. Ajunși pe la 23:30, am constatat că locurile de încărcare erau ocupate de mașini care nu încărcau. Domnul de la recepție a fost foarte nepoliticos și ne-a spus că ei decid ce fac cu acele locuri de parcare și că poate parca oricine, nu doar cei care încarcă…

Fiind obișnuit cu astfel de situații în România, nu mă bazam prea mult pe acele stații, știind că există alte variante în zonă, la 2-3 minute de mers pe jos. În cele din urmă, am lăsat mașina la încărcat în parcarea publică de lângă hotel, unde am reușit să o încarc de la 6% la 100%.

Sibiu – Budapesta

Teoretic, traseul ar fi trebuit să fie ușor și să dureze puțin, având în vedere că majoritatea drumului este pe autostradă. Cu toate acestea, autoritățile au considerat oportun să decoperteze mulți kilometri din drumul ce ocolește porțiunea lipsă a autostrăzii, exact în același timp în care și pe celelalte rute spre vest erau deschise șantiere. Imediat ce am părăsit autostrada, ne-am lovit de o coloană de mașini de care n-am scăpat până la Margina. Am pierdut astfel aproape două ore, timp în care mașina a „savurat” cele aproape 40 de grade de afară.

În computerul de bord se poate observa consumul defalcat al energiei. De obicei, pe timp de iarnă, o parte din energie se duce către încălzirea bateriei, lucru cu care m-am obișnuit. Vara însă, fiind mai puțin atent din cauza evitării statului în coloană, am observat doar recent că, în zilele caniculare, computerul indică constant un consum de 0,5-1 kW pentru răcirea bateriei.

Pe drum, am încărcat mașina la Rompetrol Giarmata – e-charge (de la 31% la 80%) și la Tesla Supercharger în Szeged. La Rompetrol am avut parte de singura surpriză plăcută pe tot drumul prin România. Când am parcat, am crezut că am halucinații: la fiecare stație de încărcare existau găleți cu lichid de parbriz și câte un raclet pentru spălat geamurile. Este prima dată când văd așa ceva în România, după patru ani și peste 60.000 km de drumuri. E ca și cum cineva și-a dat seama, în sfârșit, că și mașinile electrice au parbriz, iar câmpul electromagnetic generat de motor nu reușește să țină praful și insectele la distanță.

La Rompetrol erau două stații rapide (una cu două porturi CCS și una cu un singur port CCS), însă doar cea cu un port funcționa. Imediat după mine a venit o Skoda Enyaq, care a așteptat până am terminat încărcarea.

La Supercharger, am vrut mai degrabă să testez experiența, decât să încarc din necesitate. Portul de încărcare amplasat frontal-stânga la Niro îți oferă două variante: fie blochezi două stații, fie parchezi într-un mod similar cu un BMW autohton, pentru a putea conecta cablul foarte scurt al stației. Cum doar două stații erau libere când am ajuns, am ales a doua variantă.

Am ajuns în Budapesta cu bateria aproape descărcată, știind că vom putea încărca peste noapte la hotel (Bo33 Hotel Family & Suites). Costul parcării a fost de 25€ pe noapte (cam scump, dar în zona centrală prețurile erau similare), iar cel al încărcării de 18€, indiferent de cantitatea de energie folosită. Întreaga experiență la hotel a fost plăcută, recepționerii asigurându-mă dinainte că voi găsi cu siguranță o stație disponibilă.

Este de menționat că majoritatea parcărilor de hotel din Budapesta sunt în garaje subterane, cu intrări destul de înguste, ceea ce poate reprezenta o problemă pentru mașinile mai mari sau pentru cele cu cutii de bagaje pe plafon.

Budapesta – Balaton

Până la lacul Balaton a fost un drum scurt (130 km), așa că n-am avut nevoie să încărcăm. Aici am stat două nopți, planificând să facem aproximativ 80 km pe partea de nord-est a lacului cu bicicleta. A fost o provocare, mai mult din cauza caniculei decât a distanței, dar am fost inspirați să plecăm imediat după răsărit, evitând astfel căldura intensă.

Balaton – Ljubljana

De la Budapesta a început „raiul Ionity”, una dintre numeroasele rețele de încărcare cu hub-uri de 4-24 stații de350 kW, unde încărcarea este foarte rapidă și convenabilă (cu un abonament lunar care se amortizează rapid). Astfel, majoritatea opririlor de încărcare au fost în rețeaua Ionity. Un mare avantaj al acestei rețele este locația, care, de cele mai multe ori, nu este lângă o benzinărie „clasică” și oferă diverse opțiuni culinare.

Prima oprire a zilei a fost la Ionity Sormas, unde am avut ocazia să vizităm niște grădini și o fermă în timp ce mașina se încărca. Ferma a fost o surpriză neașteptată, deoarece nu studiasem deloc ce se află lângă hub-ul de încărcare. Am stat aici 31 de minute, timp în care mașina a încărcat 35,6 kWh.

Următoarea oprire a fost la Ionity Petrovce, în Slovenia, unde hub-ul de încărcare este lângă un restaurant foarte bun (Camino) unde am luat prânzul. Am încercat să nu ne lungim cu masa, dar tot am stat 1h, timp în care 50 kWh au ajuns în baterie.

Am ajuns în Ljubljana după încă două ore de condus, admirând peisajul foarte verde din jurul autostrăzii. Parcă întreaga țară este acoperită de păduri, probabil de aceea au pus un chenar verde în jurul numerelor de înmatriculare.

Ljubljana – Triglav – Obertauern

Între capitala Sloveniei și munții Triglav se află două hub-uri Ionity de câte patru stații, aproape de lacul Bled, câte unul pe fiecare parte a autostrăzii. Aș spune că sunt cele mai „triste” locații pe care le-am văzut până acum, stațiile fiind amplasate la capătul parcărilor de pe autostradă, iar singura opțiune pe care o ai cât timp se încarcă mașina este o benzinărie Mol. Deși sunt incomparabil mai bune decât stațiile rapide din parcările dealerilor din România (unde nici măcar acces la toaletă nu ai), având multe experiențe excelente înainte, așteptările mele au crescut semnificativ.

După trei zile petrecute în Ljubljana, a sosit momentul să mergem la munte. Am vrut să ne cazăm cât mai aproape de începutul traseului de a doua zi, așa că am ales hotelul Pokljuka Sports Center – un fel de Piatra Arsă din Bucegi, dar cu apă caldă. Foarte comod, liniștit, fără muzică, și surprinzător, cu stații de încărcare (8€ pe încărcare, indiferent de energia folosită). Fericit că evităm astfel o oprire obligatorie la plecare (pe care, ironic, tot am făcut-o pentru cumpărături), am lăsat mașina să se încarce peste noapte de la 35% la 100%.

Două zile mai târziu, când a sosit momentul să plecăm, tot drumul la vale a fost însoțit de o simfonie de bipuri produse de mașină, care nu putea folosi frâna regenerativă în timp ce coboram altitudinea. Singura parte bună a fost că am reușit să mai curățăm rugina de pe discuri și plăcuțe, care erau aproape noi după 60.000 km.

După drumețiile din Slovenia, am decis să petrecem încă o săptămână în zona Obertauern, pentru a lucra într-un climat mai răcoros, evitând cele 35 de grade din București. Ne-am cazat într-o stațiune de schi care părea cam părăsită la sosire, dar ne-am obișnuit repede cu liniștea și răcoarea (5 grade dimineața, 15 grade la prânz). Acolo, am încărcat mașina o singură dată, înainte de plecare, la o stație rapidă din centrul orașului. Surprinzător, prin roaming, folosind e-on, costul a fost mai mic decât prin orice altă aplicație din Austria.

Am mai avut o sesiune de încărcare la Ionity Golling în ziua în care am dus laptopul la service în Austria, dar, din păcate, am uitat să fac poze.

Obertauern – Budapesta

Drumul spre casă a început cu o zi lungă, marcată de șantiere pe autostrăzi și câteva accidente. Am oprit de două ori pentru a încărca mașina (Ionity St. Lorenzen – 19 kWh și Ionity Parndorf – 21 kWh) și de alte două-trei ori pentru a ne destinde. 

La stația de mai sus erau 6 mașini când am ajuns, una tocmai se pregătea să plece. După câteva minute mi-am dat seama că nu am făcut poza la stații și când mă întorc, toate stațiile goale. Avantajul stațiilor de mare putere și al mașinilor care se încarcă cu puteri foarte mari.

Am ajuns în Budapesta cu bateria aproape descărcată, la 6-7%, știind că putem încărca peste noapte la același hotel unde am stat cu două săptămâni înainte.

Budapesta – București

Ultima etapă a roadtrip-ului a fost până înapoi în București, cu o oprire lângă Timișoara. Am încercat o rută prin sud, pe Caransebeș – Craiova – Alexandria – București, care teoretic ar fi trebuit să fie cu doar 10 minute mai lentă decât pe A1. Practic, pe serpentinele de dinainte de Herculane, am prins două accidente (o cisternă cu ulei/petrol și un tir cu o dubă), la o distanță de 100 de metri unul de altul. Dacă în zilele anterioare vedeam mașini cu panouri luminoase de avertizare, polițiști și conuri la 2-3 km înainte de accidente, în România nu am văzut nici măcar un triunghi reflectorizant pe marginea drumului. Deși am stat în coloană aproape o oră și jumătate, de fiecare dată când cineva lăsa mai mult de 5 metri între mașini, se găsea un șofer nerăbdător care să depășească pe linie continuă sau prin dreapta și să ocupe spațiul.

Am încercat să încarc la unul dintre hub-urile e-charge de la Petrom (Sinnicolau Mare), dar din cele două stații de 300 kW (cu câte două porturi), una nu avea curent, iar cealaltă era limitată la 25 kW. Ca să fie și mai bine, trei locuri din patru erau ocupate (două de mașini ale angajaților Petrom, iar unul de echipamente ale spălătoriei din apropiere). Atitudinea angajaților a fost tipică: „sunt locurile benzinăriei, noi decidem cine parchează pe ele”.

Pentru că nu mă bazam pe stația aceasta, am continuat până în Timișoara, unde am lăsat mașina la una dintre stațiile instalate de primărie. Un loc era ocupat neregulamentar de un Ford Puma, dar am reușit să conectez cablul de încărcare fără să ies prea mult în stradă. Nu știu sigur dacă un trecător binevoitor sau proprietarul Ford-ului a apăsat butonul de oprire de pe stație, dar după 15 minute încărcarea s-a oprit. Aplicația nu mi-a trimis o notificare, așa că am aflat abia când m-am întors la mașină.

După Timișoara, am mai încărcat la Petrom Buchin, unde am oprit și în trecut și știam că toate stațiile funcționează. Acolo l-am văzut și pe Paul Vădeanu (Kona, Băilești), dar nu eram sigur atunci că era el. Recunoșteam doar numărul de înmatriculare de undeva, dar nu-mi aduceam aminte de unde.

Pauza de masă a fost la Taverna Sârbului din Drobeta, unde, recent, au apărut și stații rapide (pe lângă numeroasele stații AC la care am încărcat de atâtea ori în trecut). În timpul mesei, mașina s-a încărcat până la 95%, permițându-ne să ajungem în București fără să mai fie nevoie de încărcări suplimentare.

Concluzii

• De la Budapesta spre est, pare că majoritatea șoferilor își pierd orice urmă de bun simț și toate cunoștințele despre legislația rutieră: nu se mai respectă limita de viteză, se depășește în orice condiții, fie pe stânga, fie pe dreapta. La cât de haotic se circulă, mă mir că nu sunt și mai multe accidente, deși suntem deja pe primul loc în Europa la acest capitol.
• Infrastructura de încărcare a mașinilor electrice din România evoluează vizibil de la lună la lună. Dacă acum câțiva ani trebuia să planifici cu atenție orice drum mai lung de 200-300 km, acum ai variante de încărcare la maxim 50 km în orice direcție ai merge. Din păcate, de multe ori stațiile nu funcționează, sunt drastic limitate sau sunt ocupate de mașini care nu încarcă. Cât timp nu există sancțiuni pentru aceste situații, problema va persista.
• Posibilitatea de a face un abonament lunar la Ionity (până de curând disponibil doar anual) este extrem de convenabilă pentru cei care pleacă în concediu în Europa Centrală și de Vest.
• Kia Niro s-a dovedit a fi mult mai eficientă decât credeam și m-a surprins plăcut, chiar și după patru ani de utilizare. A fost primul roadtrip mai lung pe timp de vară, fără biciclete sau schiuri pe mașină. În condițiile în care am respectat viteza maximă legală pe toate segmentele de drum (ACC setat la 135 km/h pe autostrăzi), consumul a fost admirabil: 16.2 kWh/100 km. Desigur, viteza medie nu a fost foarte mare din cauza drumurilor de munte, a accidentelor și a opririlor pentru încărcare, când am lăsat mașina cu clima pornită, dar în nicio zi consumul nu a depășit 19 kWh/100 km. Toate acestea în condițiile unei călătorii confortabile, cu aerul condiționat setat la 21 de grade (în timp ce afară erau între 30 și 43 de grade) și mașina plină de bagaje.
• Costurile totale ale deplasării au fost de 1.733 lei, din care 408 lei pentru viniete și taxe de drum, 865 lei pentru încărcări și 460 lei pentru parcări (250 lei în Budapesta, 40 lei în Salzburg și 170 lei la munte în Slovenia).

Bonus, câteva poze care justifică cele 56 h petrecute cu fundul în mașină.