6 ani cu ICE și 6 ani cu EV. Mai departe încotro?

Mi-am obținut permisul de conducere în 2013, chiar la finalul clasei a XI-a. În acel moment nu știam ce studii voi urma și încotro mă va duce cariera, știam doar că îmi doresc și îmi place să conduc și aș fi condus orice autovehicul îmi pica pe mână. Am făcut prima excursie mai lungă cu mașina familiei de la vremea respectivă, un Nissan X-Trail benzinar, cu motor de 2 litri, care ne-a purtat prin toată Europa în concedii și în multiplele călătorii prin țară.

În 2013 nu se punea problema de a conduce o mașină electrică, sincer nici nu cred că văzusem vreun model electric în “tablă și plastic”. Auzisem că există o companie numită Tesla într-o țară îndepărtată, care face niște electrice scumpe și cam atât. Acum uitându-mă în urmă, realizez că exista și Nissan Leaf, Renault Zoe și chiar BMW i3, dar parcul auto electric din România număra vreo 60 de astfel de exemplare atunci, un număr neglijabil practic care se pierdea între milioanele de mașini de pe străzi.

Școala de șoferi am făcut-o pe un VW Golf 5 despre care afirmația că era uzat fizic și moral ar fi o subestimare. După ce mi-am luat permisul mi-aș fi dorit un VW Golf 6, dar înțelepciunea părinților m-a convins într-un final că nu am nevoie de o astfel de mașină în clasa a XII-a.

A început și ultimul an de liceu și eu nu aveam idee ce vreau să fac din punct de vedere profesional sau ce urma să studiez. Știam doar că îmi plac mașinile, condusul și că ar fi interesant să pornesc o carieră în această direcție. Conjunctura și situația de la momentul respectiv au făcut să ajung să studiez Automotive Technology în Danemarca. Tot conjunctura a făcut ca doi ani mai târziu să mă întorc în România și să încep studiile la Facultatea de Mecanică din cadrul Politehnicii din Timișoara.

Pe tot parcursul studiilor, atât în țară cât și în străinătate am fost implicat în diferite forme de curse cu mașini, de la Formula Ford la Formula Student ca mecanic respectiv proiectant, la participarea ca spectator la diferite evenimente și competiții. Bineînțeles că toate aceste competiții aveau la bază arderea sucului de dinozaur rafinat, mai exact benzina. La o singură competiție de drag racing am văzut o Tesla Model S P100D, care părea la vremea respectivă ceva din altă lume.

Am trecut pe la volanul mai multor mașini cu motor cu ardere internă, așadar nu m-am născut în electrică. De la motoare modeste, pe benzină, aspirate, până la celebrul 1.9 TDI sau motoare supraalimentate cu ceva cai putere. Și nu pot spune că mi-a plăcut sunetul motorului fiecărei mașini deținute, ba din contră, uneori chiar m-a deranjat. Am avut și bătăi de cap cu termicele, de la simplele revizii la probleme mai complexe legate de turbină, bujii, EGR sau clapete de accelerație. Ca să nu mai spun de mirosul și de fumul emanate de celebrul 1.9 TDI atunci când s-a hotărât să pornească pe ultimul drum…

Nu toate experiențele au fost negative însă. Am avut norocul de a deține o bijuterie de mașină din punctul meu de vedere. Mașină pe care mi-am dorit-o dinainte de a avea permis și care mă făcea să zâmbesc cu admirație de câte ori o vedeam pe stradă: Seat Leon FR Mk2 albastru cu motor 2.0 TSI și 211 CP.

După doi ani și jumătate cu Seat-ul am decis că e momentul să renunț la suspensia rigidă și jantele mari, nepotrivite pentru calitatea îndoielnică a drumurilor noastre, care mi-au adus și câteva probleme. Nici consumul de benzină nu era de neglijat, așa că am început căutările pentru un înlocuitor al Seat-ului. Mai ales că deja condusesem BMW-ul X5 PHEV al tatălui meu și începeam să prind gustul condusului electric, m-am gândit inițial tot la un PHEV, dar de clasă mai mică.

Asta până când în Martie 2019 l-am întâlnit pe Dan Boboescu alături de Hyundai Ioniq și Tesla Model 3 la o prezentare din cadrul Facultății de Mecanică Timișoara, un fel de aperitiv pentru ce urma sa devina proiectul Electromobilitate. Atunci, după discuții mai îndelungate am constatat că există mașini full electrice cu care, chiar și la acea vreme, puteai să parcurgi distanțe medii și să încarci într-un timp rezonabil chiar dacă infrastructura de încărcare era într-o fază incipientă și acumulatorii aveau dimensiuni modeste.

Astfel, după zeci de ore petrecute citind articole și urmărind materiale video, dar mai ales după participarea la prima ediție ElectRoMania la Brebu Nou (1 mai 2019), unde am avut ocazia sa fiu plimbat cu Model 3, Zoe, i3 și Ionică, am decis să achiziționez un Hyundai Ioniq cu acumulator de 28 kWh.

Iar restul este istorie… Numeroase participări la întâlnirile din seria ElectRoMania unde m-am implicat în organizare, mai multe ediții Transcarpatica. Evenimente diverse de promovare a mobilității electrice într-un cuvânt.

Familia noastră a acumulat experiență cu Hyundai Ioniq, apoi cu Kona, apoi cu Peugeot e208, apoi cu IONIQ 5 și Tesla Model 3 LR, iar cea mai nouă achiziție este Ford Explorer EV.

Nu mă voi mai întoarce în ICE age

Ceea ce vreau să transmit cu această retrospectivă este faptul că am condus mașini cu motor pe combustie pe distanțe scurte, prin oraș, și pe distanțe lungi între România și Danemarca sau în multiplele concedii prin țară și străinătate timp de 6 ani. Iar de 6 ani încoace am condus aproape exclusiv mașini electrice și pot spune cu certitudine că nu mă voi întoarce în ICE age.

Desigur, nu tuturor le este potrivită o mașină electrică, mai ales celor care locuiesc la bloc. Eu am norocul să locuiesc la parter și să pot încărca de la priza de pe terasă și la casa părinților. Avem mai mulți colegi care locuind la bloc au reușit să instaleze stații de încărcare în dreptul locului de parcare. Avem și colegi care se bazează exclusiv pe infrastructura de încărcare publică, așadar soluții sunt, probleme să fie…

Nu voi renunța la mașinile electrice din mai multe motive:

• Sunt prietenoase cu mediul și nu produc gaze de eșapament nocive;
• Necesită mult mai puțină mentenanță și implicit consum de materiale (uleiuri, filtre, plăcuțe de frână);
• Condusul este mai plăcut când ai la dispoziție tot cuplul dintr-o dată;
• Costurile cu rulajul și mentenanța sunt mult mai mici decât la vehiculele cu motoare clasice;
• Autonomia vehiculelor electrice actuale și infrastructura de încărcare ne permit să ajungem oricând și oriunde ne dorim sau avem treabă;
• Simplitatea de a avea mașina încărcată – conectez seara încărcătorul, iar dimineața pot avea acumulatorul plin;
• Posibilitatea de a avea habitaclul încălzit/răcit înainte de a porni la drum.

Nu încerc să conving pe cineva să-și cumpere mașină eletrică prin acest articol, dar mi-am dorit să prezint câteva informații posibil neștiute până acum. Nu eram omul care să alerge cu 180 km/h pe autostradă nici înainte de trecerea la EV. Nici n-am condus 1000 km fără oprire vreodată. Tot timpul am făcut pauze la 3-4 ore de condus, ori pentru dezmorțire, ori pentru alimentare, ori pentru masă. Așadar mașina electrică mi se potrivește perfect, fără a interfera cu stilul meu de viață.

Am călătorit și la munte în condiții de iarnă cu mașina plină de bagaje, și la mare pe caniculă de peste 40 ℃. Sigur că fiecare condiție extremă necesită adaptare la situație, dar chiar avem condiții extreme și drumuri de mii de kilometri în fiecare zi? De cele mai multe ori nu facem mai mult de 20-30 km/zi în traficul din aglomerările urbane. Și exact asta făceam și cu celelalte mașini cu motoare pe combustie, doar că mai scump și cu mai mare impact asupra mediului.

Mi-au plăcut competițiile auto de când eram puștan și încă îmi plac. Acolo văd rostul motoarelor termice, modificate, turate care provoacă sentimente și adrenalină. Dar în viața mea de zi cu zi nu vreau să vibreze sub mine 200 de piese într-un sincron perfect ca să creeze o explozie controlată și să mă propulseze până la următorul semafor. Prefer electricele mele liniștite, tăcute și fără emisii.

Iar dacă răspunsul la întrebarea din titlu încă nu este suficient de clar, vi-l spun eu: viitorul familiei Marchiș este electric!