Epilog – 80 de ore mai târziu

Când cercul s-a închis

Există un moment în orice călătorie în care realizezi că nu mai contează destinația. Nu mai contează nici kilometrii rămași, nici ora la care vei ajunge, nici planul făcut înainte de plecare. Contează doar drumul și faptul că ai avut curajul să pornești.

Pentru mine, acel moment a venit undeva între Tulcea și Galați, în ultimele ore ale turului. După aproape 80 de ore petrecute pe drum, după peste 2.500 de kilometri, după zeci de localități, sute de fotografii și nenumărate opriri, priveam șoseaua care se desfășura în fața mea și încercam să înțeleg ce anume tocmai trăisem.

Ce am găsit după 2500 de kilometri

Când am intrat din nou în Galați, primul sentiment poate că a fost satisfacția că am terminat, sau bucuria că planul a funcționat. Dar în același timp am simțit un sentiment de regret. Regretul că aventura se terminase. Regretul că dimineața următoare nu urma să mă trezesc într-un oraș nou, să verific bateria, traseul și vremea, să caut următoarea destinație și să pornesc din nou către un loc pe care nu îl mai văzusem niciodată sau pe care îl uitasem de ani de zile.

Cred că acesta este cel mai bun indicator al unei călătorii reușite. Nu faptul că ai ajuns la destinație, ci faptul că, odată ajuns, ai fi vrut să continui.

Înainte de plecare, foarte mulți oameni mi-au spus că sunt curioși să afle dacă mașina electrică poate face un astfel de traseu. Alții mi-au spus că sunt interesați de costuri. Mulți au vrut să afle dacă infrastructura de încărcare din România este suficientă. Unii au fost sceptici, alții entuziasmați, iar câțiva au considerat întreaga idee inutilă. După ce am parcurs acest drum, am realizat că aproape toți puneau întrebarea greșită.

Întrebarea nu este dacă poți înconjura România cu o mașină electrică. Întrebarea este dacă mai există vreun motiv real pentru care să nu o faci.

Acum câțiva ani, când am cumpărat prima mea mașină electrică, fiecare drum mai lung de câteva sute de kilometri avea ceva din atmosfera unei expediții. Verificai stațiile de încărcare, căutai informații pe forumuri, citeai experiențele altor șoferi și plecai cu o anumită doză de incertitudine. Infrastructura era limitată, informațiile erau incomplete și foarte multe lucruri trebuiau descoperite direct în teren.

Astăzi, situația este complet diferită. În timpul acestui tur am traversat practic întreaga țară, inclusiv unele dintre cele mai puțin dezvoltate și mai puțin circulate zone din România, iar problema principală nu a fost lipsa stațiilor de încărcare, ci alegerea între mai multe variante disponibile.

Acesta este probabil primul lucru important pe care l-am învățat și pe care vreau să îl transmit celor care citesc această aventură. România anului 2026 nu mai este România de acum cinci sau șase ani în ceea ce privește electromobilitatea. Există încă zone unde infrastructura poate fi îmbunătățită, există încă operatori care trebuie să investească mai mult în fiabilitate și există încă diferențe semnificative între diverse regiuni, dar imaginea de ansamblu este una foarte diferită de cea pe care o au mulți oameni în minte.

În realitate, problema nu mai este infrastructura, problema este percepția.

Mulți oameni încă își imaginează că o mașină electrică trebuie încărcată ore întregi pentru a putea continua drumul, că trebuie planificată fiecare deplasare cu precizie militară și că orice abatere de la traseu poate transforma călătoria într-un coșmar. După acest tur, pot spune cu toată sinceritatea că experiența reală este complet diferită.

În cele mai multe situații, încărcările au coincis perfect cu momentele în care și eu aveam nevoie de o pauză. După două sau trei ore de condus, indiferent ce mașină ai conduce, simți nevoia să te oprești. Vrei o cafea. Vrei să mănânci ceva. Vrei să mergi câteva minute pe jos. Vrei să răspunzi la mesaje sau să verifici traseul următor. Diferența este că, în cazul unei mașini electrice, în timpul în care faci toate aceste lucruri, mașina se încarcă.

De multe ori mă uitam în aplicația de pe telefon și constatam că mașina era deja gata înainte să termin eu ce aveam de făcut. Acesta este unul dintre miturile care dispar complet după primul roadtrip lung cu o mașină electrică.

Un alt lucru care m-a surprins este cât de puțin m-am gândit efectiv la baterie. Înainte de plecare, eram convins că autonomia va fi unul dintre subiectele dominante ale experienței. În realitate, după primele ore, aproape că am uitat complet de ea. Mașina calcula permanent consumul, estima procentul de sosire, ajusta traseul și recomanda opririle optime. În multe situații aveam impresia că știe mai bine decât mine ce urmează să se întâmple în următoarele sute de kilometri.

Adevărul este că anxietatea legată de autonomie există aproape exclusiv în mintea celor care nu conduc mașini electrice.

Mașina electrică?

Când am început acest proiect, aveam o întrebare simplă. O întrebare pe care am auzit-o de sute de ori în ultimii ani, de la prieteni, cunoscuți și chiar necunoscuți întâlniți întâmplător la stațiile de încărcare.

„Poți să mergi cu adevărat oriunde cu o mașină electrică?”

În jurul acestei întrebări s-au construit nenumărate discuții. Unii sunt convinși că da. Alții sunt la fel de convinși că nu. Unii cred că electromobilitatea este viitorul. Alții cred că este doar o modă trecătoare. În realitate, însă, foarte puțini își bazează opiniile pe experiență directă.

Tocmai de aceea am vrut să fac acest drum, nu pentru a demonstra că mașina electrică este perfectă, nu pentru a demonstra că este mai bună decât una cu motor termic, nu pentru a convinge pe cineva să își cumpere o electrică.

Am vrut pur și simplu să aflu adevărul. Să văd ce se întâmplă atunci când iei o mașină electrică și o scoți din prezentările comerciale, din broșuri și din statisticile de pe internet, apoi o duci în România reală. Pe drumurile naționale. Prin sate. Prin munți. Pe malul Dunării. Prin zone izolate. Prin locuri unde nu există camere de filmat și nici comunicate de presă.

Acum, după ce am terminat turul, pot spune că am găsit răspunsul și, surprinzător, răspunsul nu este despre mașină. Este despre încredere.

Înainte să plec, credeam că testez autonomia. În realitate, am testat încrederea. Încrederea că voi găsi o stație atunci când am nevoie. Încrederea că va funcționa. Încrederea că nu voi rămâne blocat într-un loc uitat de lume. Încrederea că infrastructura există și că poate susține un astfel de proiect.

La finalul celor 2.500 de kilometri, această încredere există. Nu înseamnă că totul este perfect. Nu înseamnă că nu mai sunt probleme. Nu înseamnă că fiecare stație funcționează impecabil sau că infrastructura este la nivelul celor mai dezvoltate țări europene.

Dar înseamnă că România anului 2026 este o țară în care poți pleca liniștit într-un tur complet cu o mașină electrică. Fără emoții reale, fără aventuri dramatice, fără compromisuri majore.

Poate cea mai mare surpriză a fost chiar cât de puțin am fost nevoit să mă gândesc la baterie. Paradoxal, oamenii care nu conduc mașini electrice se gândesc la baterie mult mai des decât cei care le conduc. Apare inevitabil aceeași întrebare: „Și dacă rămâi fără curent?” Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată: „Și dacă rămâi fără motorină?”

În realitate, mașina îți spune permanent cât consumi, cât mai ai și unde trebuie să oprești. În multe situații, am avut impresia că gestionează energia mai bine decât aș putea eu să o fac.

Da, am încărcat des (9 încărcări în 4 zile/2500km). Dar, sincer, nici nu mai știu câte dintre opriri au fost pentru mașină și câte pentru mine. La fiecare încărcare luam o cafea, mâncam ceva, mergeam puțin pe jos, răspundeam la mesaje, verificam fotografiile, mă uitam la traseul următor.

Făceam exact lucrurile pe care orice om ar trebui să le facă într-o călătorie lungă. Poate că acesta este unul dintre cele mai mari avantaje ascunse ale unei mașini electrice. Te obligă să încetinești puțin. Să iei pauze. Să nu tratezi drumul ca pe o cursă.

Dacă ar fi să compar experiența cu una făcută cu o mașină diesel sau pe benzină, probabil aș ajunge la concluzia că aș fi economisit câteva ore. Nu foarte multe. Poate trei. Poate patru. Poate cinci.

Dar oare asta ar fi schimbat experiența? Nu cred. În schimb, aș fi pierdut liniștea aproape totală a rulării electrice. Aș fi pierdut senzația aceea de fluiditate pe care o ai când mașina accelerează fără zgomot și fără vibrații. Aș fi pierdut confortul pe care l-am simțit în fiecare zi a acestei călătorii.

Tesla Model 3 s-a comportat impecabil. Nu a fost niciun moment în care să mă lase să mă îndoiesc de ea, nu a existat niciun incident tehnic, nici o eroare importantă, nicio situație în care să mă întreb dacă voi ajunge la destinație. A fost exact cum îți dorești să fie o mașină într-o călătorie lungă. Un partener discret care își face treaba fără să îți ceară atenție.

Dar, privind acum în urmă, nici măcar mașina nu a fost vedeta acestui proiect. România a fost.

România

Ceea ce a devenit cu adevărat important pe parcursul acestui tur a fost România însăși. Dacă ar trebui să aleg cea mai mare revelație a întregii experiențe, nu ar fi legată de mașină, tehnologie sau infrastructură. Ar fi legată de țara prin care am trecut.

De foarte multe ori avem impresia că ne cunoaștem țara. Trăim aici, vorbim despre ea în fiecare zi, avem opinii despre orice și credem că știm exact cum arată România. În realitate, majoritatea dintre noi cunoaștem doar fragmente din ea. Câteva orașe mari. Câteva autostrăzi. Câteva stațiuni. Câteva destinații turistice populare.

România adevărată începe în momentul în care părăsești traseele obișnuite. Începe pe un DN, lângă Prut, acolo unde apa și granița sunt la doar câțiva metri de șosea. Începe în satele din nordul Moldovei unde timpul pare să curgă diferit. Începe pe drumurile din Maramureș unde fiecare deal ascunde o poveste. Începe în Banat, unde influențele central-europene sunt vizibile în arhitectură, în organizarea localităților și în modul în care arată peisajul. Începe pe Clisura Dunării, unde munții coboară direct în apă și unde fiecare curbă îți oferă o imagine pe care ai putea să o privești minute întregi fără să te plictisești. Începe în sudul țării, în localități despre care majoritatea românilor nu știu aproape nimic și pe lângă care trec fără să le observe. Începe în Dobrogea, o regiune atât de diferită de restul țării încât uneori ai impresia că ai traversat o frontieră invizibilă.

În cele patru zile ale acestui tur am văzut o Românie mai diversă decât mi-am imaginat. Am văzut câmpii, dealuri, munți, păduri, lacuri, Dunărea, sate aproape pustii și orașe pline de viață. Am văzut construcții moderne și case care păreau neschimbate de zeci de ani. Am văzut oameni grăbiți și oameni care aveau timp să stea la poartă și să privească drumul.

Și, poate cel mai important, am văzut că România este mult mai frumoasă decât imaginea pe care ne place să o proiectăm despre noi înșine.

Avem tendința să vorbim permanent despre probleme. Despre drumurile proaste, despre administrație, despre lucrurile care nu funcționează. Și da, ele există. Le-am întâlnit și eu. Am traversat localități unde limita de viteză se schimbă din două în două sute de metri. Am trecut prin zone unde asfaltul părea să fi pierdut lupta cu timpul. Am întâlnit situații absurde și momente frustrante. Dar am descoperit că acestea nu definesc întreaga experiență. Dimpotrivă.

Ceea ce îmi va rămâne în memorie nu sunt gropile și nici întârzierile. Îmi vor rămâne în memorie drumurile spectaculoase, lumina răsăritului deasupra Prutului, liniștea de pe malul Dunării, verdele incredibil al Moldovei după ploaie și senzația aceea de libertate pe care o ai atunci când conduci sute de kilometri fără grabă și fără presiune.

Acest tur m-a făcut să mă gândesc mult și la felul în care călătorim. Trăim într-o perioadă în care totul trebuie optimizat. Vrem traseul cel mai scurt, cea mai rapidă variantă, timpul minim de deplasare și eficiență maximă. Ne uităm la călătorii ca la probleme logistice care trebuie rezolvate cât mai repede.

Poate că tocmai de aceea uităm să ne bucurăm de drum. În aceste zile am redescoperit ceva ce știam deja de pe vremea motocicletei și pe care îl uitasem parțial în ultimii ani. Călătoria nu este o perioadă de timp care trebuie eliminată între două puncte importante. Călătoria este experiența în sine.

De fapt, dacă mă gândesc bine, cele mai frumoase amintiri ale acestui proiect nu au legătură cu sosirea la destinație. Au legătură cu momentele dintre destinații. Cu drumurile. Cu conversațiile. Cu întâmplările neplanificate. Cu opririle spontane. Cu peisajele care apăreau după o curbă și dispăreau după următoarea.

La final, dacă cineva m-ar întreba ce am demonstrat prin acest proiect, probabil că răspunsul meu ar fi diferit de cel pe care l-aș fi dat înainte de plecare.

Am demonstrat ceva mult mai simplu, că România poate fi descoperită.

Am demonstrat că tehnologia modernă ne oferă instrumente pe care generațiile anterioare nici nu și le puteau imagina. Am demonstrat că multe dintre limitele pe care le percepem există doar în mintea noastră. Și am demonstrat că uneori merită să transformi o idee aparent absurdă într-un proiect real, pentru că drumul dintre întrebare și răspuns este aproape întotdeauna mai interesant decât răspunsul însuși.

Dacă ar fi să rezum întreaga experiență într-o singură propoziție, probabil aș spune așa: am plecat să testez o mașină electrică și m-am întors redescoperind România.

Iar pentru mine, aceasta este cea mai importantă concluzie a celor 80 de ore petrecute pe drum.

Realitatea de azi

Există însă și o concluzie mai puțin optimistă pe care nu pot să o ignor după acest tur. Deși electromobilitatea a evoluat enorm în ultimii ani, încă nu am ajuns în punctul în care să spun că experiența este complet lipsită de compromisuri. Cine afirmă asta probabil nu a făcut suficient de multe drumuri lungi sau a avut norocul să circule doar pe traseele cele mai dezvoltate.

În realitate, o mașină electrică îți cere încă să gândești mai mult decât una cu motor termic. Nu mult mai mult, dar suficient cât să observi diferența. Trebuie să fii atent unde încarci, ce putere are stația, dacă este funcțională, dacă este liberă și dacă există o alternativă rezonabilă în apropiere. După câțiva ani de utilizare, aceste lucruri devin rutină, însă pentru un șofer obișnuit cu alimentarea clasică reprezintă încă un nivel suplimentar de complexitate.

Au existat și momente în care mi-am dat seama că succesul acestui tur depindea de existența unei infrastructuri care încă nu este uniform distribuită. În multe zone ale țării găsești stații rapide din 30 în 30 de kilometri. În altele, distanțele sunt suficient de mari încât să nu îți permiți să tratezi bateria cu superficialitate. O stație defectă sau ocupată poate transforma un traseu relaxat într-un exercițiu de improvizație. Este foarte important să ai o mașină electrică cu o autonomie cât mai mare (minim 500km) pentru a avea o experiență plăcută.

Un alt aspect despre care se vorbește prea puțin este oboseala psihologică generată de monitorizarea permanentă a energiei. După patru zile și peste două mii cinci sute de kilometri, am realizat că o parte din atenția mea era permanent ocupată de procente, autonomie estimată și următoarea încărcare. Nu era stres. Nu era panică. Dar era un proces mental care exista în fundal aproape permanent. Cu o mașină diesel probabil nu m-aș fi uitat la nivelul combustibilului mai mult de câteva ori pe zi.

Există și problema timpului. Oricât de mult încercăm să o cosmetizăm, o mașină electrică pierde timp la drum lung. Nu foarte mult, dar îl pierde. În cazul acestui tur probabil că o mașină diesel ar fi redus durata totală cu câteva ore. Pentru mine nu a fost important. Pentru altcineva poate fi. Dacă obiectivul este să ajungi cât mai repede dintr-un punct în altul, motorul termic încă păstrează un avantaj.

Nici costurile nu sunt întotdeauna atât de spectaculoase pe cât se spune. Acasă, încărcarea este foarte ieftină. Pe drum însă, la stațiile rapide moderne, diferența față de combustibilii clasici începe să se reducă. În anumite situații, mai ales la viteze mari de autostradă și folosind exclusiv încărcare rapidă, economia există, dar nu mai este revoluționară.

Poate cea mai mare dezamăgire a fost să constat că legislația și administrația publică sunt încă mult în urma realității din teren. Am întâlnit locuri de încărcare ocupate de mașini care nu aveau nicio legătură cu electromobilitatea. Am întâlnit parcări unde regulile erau neclare și situații în care bunul simț era singura formă de organizare. Într-o țară care declară că susține mobilitatea verde, astfel de lucruri nu ar trebui să mai existe.

Mai există și o problemă despre care pasionații de mașini electrice vorbesc rar. O electrică modernă este extraordinară atunci când totul funcționează normal. Dar depinde enorm de software, aplicații, comunicații și infrastructură digitală. În timpul acestui tur m-am bazat pe aplicații mobile, conexiune la internet, sisteme online de plată și platforme de monitorizare. Dacă aceste servicii dispar, experiența se degradează imediat. O mașină clasică poate funcționa aproape complet independent de ecosistemul digital. O electrică modernă nu mai poate.

Și mai există un aspect pe care l-am înțeles abia după terminarea turului. Deși am demonstrat că România poate fi înconjurată fără probleme majore cu o mașină electrică, nu sunt convins că România este pregătită emoțional pentru electromobilitate. În continuare există foarte multe prejudecăți, foarte multe informații incorecte și foarte multă rezistență la schimbare. Uneori am avut impresia că provocarea nu este infrastructura de încărcare, ci infrastructura mentală. Stațiile se construiesc relativ repede. Mentalitățile se schimbă mult mai greu.

Dacă ar fi să formulez concluzia cea mai sinceră și mai puțin confortabilă a acestui tur, aș spune că mașina electrică este suficient de matură pentru a înconjura România fără emoții, dar ecosistemul din jurul ei încă nu este suficient de matur pentru ca această experiență să fie complet transparentă și lipsită de compromisuri. Suntem foarte aproape de acel punct, însă încă nu am ajuns acolo.

Screenshot la un comentariu de pe Facebook, care mi-a plăcut și poate spune multe.