Capitolul 2. Spre nord

DN24C, DN29A, DN29C, DN2, DN17A

Iași – Marginea

Am plecat din Iași exact la ora 13:00. Cerul era încă încărcat de nori grei, iar asfaltul păstra urmele ploii care căzuse înainte să ajungem în oraș. Totuși, aveam speranța că vom scăpa fără ploaie serioasă. După o oră de încărcare, eram din nou pregătiți de drum. Mașina încărcată complet la stația iHunt, noi „încărcați” la Spartan. Un echilibru perfect între tehnologie și nevoile de bază ale omului aflat în expediție.

Ieșind din Iași, DN24C continua să urce spre nord, aproape paralel cu Prutul și cu granița Republicii Moldova. Drumul acesta are ceva aparte. Nu impresionează prin viteză sau infrastructură spectaculoasă, ci prin atmosfera lui. Simți că mergi printr-o Românie de frontieră, liniștită, rurală, autentică. Sate mici, dealuri domoale, câmpuri verzi și din când în când câte o casă izolată care pare desprinsă din altă epocă.

Cerul gri contrasta incredibil cu verdele intens al vegetației. După ploaie, totul părea mai viu. Copacii, iarba, câmpurile. Era acel verde crud de început de vară care aproape doare ochiul de intensitate.

Pe drum ne amuzam constant de numele localităților și indicatoarelor. De la Sculeni la Românești, Santa Mare sau indicatorul către satul Libertatea, ascuns aproape ironic în mijlocul unei păduri. România are talentul acesta unic de a transforma geografia într-o colecție de povești și simboluri involuntare.

La un moment dat, pe hartă apare „Plaja Stânca”. Am râs amândoi. Plajă? În nordul Moldovei?

Curiozitatea ne-a făcut imediat atenți la peisaj. Iar ceea ce părea pe hartă un Prut neobișnuit de lat era de fapt uriașul lac de acumulare Stânca-Costești. Un adevărat colos hidrotehnic despre care puțină lume vorbește suficient.

Lacul Stânca Costești este cel mai mare lac de acumulare din România ca suprafață și unul dintre cele mai mari din Europa de Est. Se întinde pe aproximativ 70 de kilometri de-a lungul graniței dintre România și Republica Moldova și are aproape 59 km² suprafață. Pentru comparație, celebrul Vidraru are aproximativ 8 km² și o lungime de circa 10 kilometri.

Practic, mergeam de aproape o oră pe lângă acest lac fără să realizăm cât este de uriaș.

Lacul a apărut în urma construirii barajului Stânca Costești, inaugurat în anii ’70 ca proiect comun româno-sovietic. Rolul lui este esențial pentru controlul inundațiilor pe Prut, producția de energie electrică și alimentarea cu apă. Dar dincolo de partea tehnică, zona arată surprinzător de bine. Există plaje amenajate, pontoane, zone de agrement și peisaje care uneori te fac să uiți că te afli în nordul Moldovei și nu pe malul unui lac alpin.

Drumul continua liniștit printre sate și pășuni. Vaci la păscut. Căruțe. Oameni pe biciclete. Din când în când apărea din nou Prutul, apoi dispărea după diguri și vegetație.

La Manoleasa Prut, digul aproape că se lipea de șosea. Aveam impresia că mergem pe marginea apei. Genul acela de drum care te face să încetinești instinctiv doar pentru a privi în jur.

Dar liniștea avea să dispară rapid. Undeva în apropiere de Mitoc, când mai aveam aproximativ 25 km până la Rădăuți-Prut, Waze a început să explodeze în avertismente galbene de gropi. La început am crezut că sunt exagerări obișnuite. Nu erau.

Dintr-o dată, asfaltul s-a transformat într-un adevărat câmp de obstacole. Gropi peste tot. Unele mici, altele adânci și pline cu apă după ploaia de dimineață. A trebuit să reducem drastic viteza și să facem efectiv slalom printre ele. În unele porțiuni drumul arăta ca după bombardament.

Și aici apare unul dintre contrastele fascinante ale României. Poți merge zeci sau sute de kilometri pe drum impecabil, apoi brusc să intri într-o zonă unde infrastructura pare abandonată de ani întregi.

Pe la 15:30 am ajuns în sfârșit la Rădăuți-Prut, cel mai nordic punct al traseului nostru și unul dintre cele mai nordice puncte locuite ale României. Deja din DN se vedea punctul de frontieră către Republica Moldova.

Aveam senzația aceea ciudată că ajunsesem la marginea hărții. Aici România devine foarte liniștită. Aproape tăcută. Simți că ești departe de marile orașe, de autostrăzi și de agitația obișnuită. Totul curge mai încet.

Din Rădăuți-Prut am făcut dreapta pe DN29A spre Darabani și Dorohoi, continuând să urmăm cât mai fidel conturul țării.

În centrul Darabaniului ne-a atras atenția un bust impunător văzut aproape din mers. Theodor Balș. Recunosc, a urmat imediat discuția clasică: „Cine era?”

Așa am aflat că Theodor Balș fusese caimacam al Moldovei. Da, nici eu nu știam exact ce înseamnă termenul. Practic, un fel de locțiitor al domnitorului. A condus Moldova într-o perioadă extrem de complicată politic, înainte de Unirea Principatelor. După el a venit Vogoride, cunoscut pentru încercările de a bloca unirea Moldovei cu Țara Românească, fiind susținut de Imperiul Otoman.

Și exact asta îmi place la drumurile lungi prin România. Înveți constant lucruri fără să-ți propui. Fiecare localitate are o poveste. Fiecare drum trece prin istorie.

Peisajul începea să se schimbe ușor. Satele păreau mai îngrijite, mai cochete. Apăreau zone împădurite și dealuri mai accentuate. În schimb, drumul devenise excelent.

La Vârful Câmpului am făcut o pauză scurtă de aproximativ 10 minute la un Petrom, la intersecția cu DN29C dinspre Botoșani. Am vizitat toaletele 🙂 și ne-am întins puțin picioarele.

Acolo am părăsit DN29A, care continua spre Suceava, și am intrat pe DN29C spre Siret, pentru a rămâne cât mai aproape de conturul României.

Apoi a venit unul dintre cele mai interesante momente tehnice ale zilei. Undeva înainte de Siret, Tesla afișează brusc pe ecran o avertizare mare: „Veți ieși curând din raza tuturor punctelor de încărcare cunoscute. Planificați următoarea încărcare.”

Pentru câteva secunde am rămas surprins. Baterie aveam suficientă. Stații existau pe traseu. Apoi am realizat motivul. Ne îndepărtasem foarte mult de rețeaua Tesla Supercharger, iar mașina semnala practic ieșirea din ecosistemul propriu.

A fost unul dintre momentele care mi-au amintit cât de diferită este experiența electrică față de cea clasică. Nu mai gândești doar în kilometri. Gândești și în infrastructură, puteri de încărcare, rețele și redundanță.

De la Siret am mers puțin pe DN2, apoi am intrat pe DN17A spre Câmpulung Moldovenesc.

Urma partea serioasă a traseului. Înainte de destinația finală a zilei, Borșa, voiam să mai facem o încărcare de siguranță la Marginea. Mașina estima că ajungem cu aproximativ 15% baterie, ceea ce în mod normal era suficient. Dar urma zona montană, cu serpentine, diferențe de nivel și consum imprevizibil.

Și da, aici apare acea anxietate specifică mașinilor electrice despre care vorbește toată lumea. Doar că, sincer, dacă s-ar aprinde becul de la rezervor la o mașină clasică înainte să intri într-o zonă montană izolată, probabil ai opri și tu să alimentezi „ca să fii sigur”. Singura diferență reală este timpul. La benzinărie pierzi 10 minute. La o stație electrică petreci 30 sau 40, fiindcă în practică, pauza aceea devine parte din călătorie.

Vremea se schimbase complet. Cerul devenise albastru, aerul mai cald și lumina superbă. Moldova cenușie și umedă din prima parte a zilei dispăruse complet.

Am ajuns la Marginea în jur de 17:40. Localitatea este celebră pentru ceramica neagră, unică în România și extrem de rară în Europa. Tehnica tradițională de ardere fără oxigen produce acea culoare neagră spectaculoasă a vaselor. Meșteșugul există aici de sute de ani și practic a devenit identitatea locului.

Ca niște electromobiliști adevărați, primul lucru pe care l-am făcut a fost să deschidem aplicația Ampwhere.

Am analizat stațiile după criteriile clasice: preț, disponibilitate, putere și amplasare.

Am ales stațiile Voltrelli din curtea Primăriei. Două stații rapide, chiar în centrul localității. Lângă parc. Lângă Profi. Perfect pentru o scurtă plimbare și poate ceva cumpărături.

Ulterior am înțeles de ce existau stații de putere în curtea primăriei. Primăria avea parcate și câteva microbuze electrice pentru elevi, achiziționate prin PNRR în proiectul „Microbuze electrice pentru elevii din județul Suceava”. Bravo, CJ Suceava. Un exemplu concret că electrificarea nu mai este doar teorie sau marketing. Era infrastructură reală, folosită zilnic de copii și comunități locale.

Am oprit încărcarea la 18:20, după aproximativ 40 de minute. Bateria ajunsese la 80%, ceea ce însemna o autonomie estimată de aproximativ 426 km. Nu aveam nevoie de atât. Mai aveam doar aproximativ 160 km până la Borșa. Dar acei 160 km urmau să fie probabil cei mai spectaculoși și dificili din întreaga zi: Obcina Feredeului, Pasul Palma, Pasul Mestecăniș, Pasul Prislop. Drumuri de munte, serpentine, păduri dense și diferențe serioase de nivel.

Consumul de la Iași până la Marginea fusese excelent. Aproximativ 15 kWh/100 km. În total parcursesem circa 280 km în 4 ore și 30 de minute și consumasem aproximativ 42 kWh.