DN26, DN24A, DN24B

Galați – Iași

Trebuie să recunosc că am adormit greu în noaptea dinaintea plecării. Probabil eram mai agitat decât voiam să recunosc. Mă gândeam la tot ce urma. Dacă pregătisem totul. Dacă traseul avea să iasă conform planului. Dacă mașina, încărcările, drumurile și timpul aveau să colaboreze cu mine sau împotriva mea.

Nu neapărat pentru mine conta asta. Dacă eram singur și doar eu știam de această idee, era simplu. Plecam, mergeam cât puteam, unde ajungeam era bine. Puteam abandona oricând. Era doar o plimbare lungă între mine, drum și gândurile mele. Și cu Mihaela, bineînțeles.

Dar în momentul în care am făcut proiectul public, totul s-a schimbat. Prietenii știau. Oamenii urmăreau. Începuseră întrebările, glumele, pariurile și încurajările. Dintr-o simplă idee personală devenise o provocare pe bune. Iar asta venea cu o presiune ciudată. Nu voiam să demonstrez nimic nimănui, dar voiam să iasă bine. Să mă țin de plan. Să fac lucrurile „ca la carte”.

La 7:50 dimineața eram deja la ieșirea din Galați, acolo unde începe DN26, drumul care urcă spre nord, aproape de Prut și de granița cu Republica Moldova. Aerul era răcoros. Orașul încă se trezea. Camioane, navetiști, oameni grăbiți spre serviciu. O dimineață banală de joi pentru ceilalți. Pentru mine, însă, începea unul drum interesant și o provocare nouă.

Am făcut ultima încărcare înainte de plecare la o stație Voltrelli. O încărcare rapidă, strict pentru a pleca cu bateria la 100% și pentru a calcula tot traseul „de la plin la plin”. Pare un detaliu tehnic minor, dar într-un proiect de genul acesta fiecare procent contează.

Voltrelli este, în acest moment, cel mai mare operator de stații de încărcare din România ca număr de puncte instalate. Peste 1.100 de puncte active. În total, România are astăzi peste 5.000 de puncte de încărcare publice. Acum câțiva ani părea science fiction. Astăzi poți traversa țara electric fără emoții reale, dacă îți faci puțin temele înainte.

Vremea ținea cu noi. Cer curat, lumină bună, trafic acceptabil după ieșirea din oraș. Tesla avea navigația setată spre Iași, prima oprire planificată pentru încărcare. Oficial, Tesla nu suportă Apple CarPlay sau Android Auto. Folosește propriul sistem de navigație, bazat pe Google Maps, extrem de bun pentru trasee lungi și optimizare a energiei. Îți calculează consumul, diferențele de nivel, vremea și îți spune exact cu cât ajungi la destinație.

Dar eu sunt obișnuit cu Waze. Îmi place să văd pe hartă, din timp, accidentele, radarele, blocajele, lucrările și chiar gropile. Așa că, pentru acest drum, testam două soluții diferite: Carlinkit și TeslaAndroid. Practic, combinam ecosistemul Tesla cu improvizațiile moderne ale comunității auto.

Și astfel, cu navigația pornită spre Iași și cu Waze afișat prin CarPlay, am ieșit oficial la drum.

DN26 este un drum interesant. Nu spectaculos în sens turistic clasic, dar autentic românesc. Merge mult timp paralel cu Prutul și taie o Moldovă profundă, liniștită, rurală. Sate răsfirate, câmpuri largi, animale la păscut, bălți de pescuit, dealuri moi și mult verde. Din când în când, printre copaci, apărea Prutul. Linia aceea de frontieră care a separat istorii, familii și lumi întregi.

Asfaltul era surprinzător de bun. Trafic puțin. Exact genul de drum pe care intri într-un ritm aproape hipnotic. Conduci, privești, gândești.

Pe la 9:30 ieșeam deja din județul Galați și intram în Vaslui. Primul dintre multele județe care aveau să curgă unul după altul în următoarele ore.

Murgeni. Un oraș mic din sudul Moldovei, atestat documentar încă din vremea lui Alexandru cel Bun și apoi a lui Ștefan cel Mare. Genul de loc pe lângă care majoritatea oamenilor trec fără să-l observe prea mult. Pentru mine însă, Murgeni avea deja o poveste.

Cu mulți ani în urmă, mergeam foarte mult cu motocicleta. Nu conta unde. Conta doar drumul. Eu, motorul și poate încă unul sau doi prieteni. Atunci mi-a venit prima dată ideea acestui „înconjur al României”. Nu pentru turism. Nu pentru poze. Ci pentru senzația aceea unică de libertate continuă pe drum.

Și da, acum aproape 16 ani, prin 2010, chiar am făcut acest tur. În 78 de ore. Două motociclete și eu cu prietenul meu Adi. Fără social media, fără live-uri, fără GPS tracking și fără telefoane performante. Doar hărți, instinct și chef de mers.

Acum, după atâția ani, o altă tehnologie îmi dădea aceeași provocare. Mașina electrică. Probabil cel mai discutat și controversat subiect auto al ultimilor ani.

Poți face un drum lung prin România cu o electrică? Este infrastructura suficientă? Sunt drumurile pregătite? Sunt oamenii pregătiți?

Asta voiam să aflu.

Murgeni îmi amintea și de o altă întâmplare. Într-o duminică, acum mulți ani, treceam singur cu motocicleta prin oraș. Era vară. Multă lume pe stradă. Muzică, grătare, agitație. Aproape că mergeam printre oameni cu motorul. La un moment dat am simțit că efectiv nu mai am loc să trec. Am ieșit de acolo cu adrenalina la maximum și mi-am spus atunci că nu mai trec niciodată prin Murgeni pe motor.

Evident că am mai trecut de multe ori după aceea.

Și acum era complet diferit. Un oraș liniștit, aproape banal. Am traversat calm și am continuat pe DN24A spre Huși. Nu înainte să observ, chiar la ieșirea din localitate, un Ford Mustang parcat ostentativ în fața unei case. Un contrast perfect între Moldova rurală și simbolurile moderne importate din cultura americană.

Peisajul dintre Murgeni și Huși este superb într-un mod discret. Dealuri lungi, câmpuri, sate și mult orizont. Drumul te face inevitabil să te gândești la istorie. Pe aici au trecut armate otomane, convoaie comerciale, domnitori moldoveni și poate chiar Ștefan cel Mare în drum spre una dintre nenumăratele sale campanii.

De exemplu, Stănilești, locul unde, în 1711, Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare au încercat să schimbe soarta Moldovei în lupta cu Imperiul Otoman. Bătălia de la Stănilești a rămas unul dintre cele mai importante momente din istoria Moldovei, marcând începutul domniilor fanariote. Astăzi, istoria încă vorbește prin aceste locuri.

Cel puțin, noi, trecând pe aici, ne-am adus aminte de orele de istorie și am vorbit despre asta.

Hușiul apare aproape din senin. Oraș vechi, cu rădăcini medievale și tradiție viticolă puternică. Podgoriile Hușului sunt unele dintre cele mai vechi din Moldova. Vinul și bisericile definesc locul. Dar pentru noi era doar o etapă tehnică într-un traseu mult mai lung.

Din Huși am intrat pe DN24B, parte din drumul european E581, unul dintre cele mai importante coridoare rutiere spre Republica Moldova, prin Vama Albița.

La Petrom la Albița am făcut și prima oprire scurtă. Zece minute. Cafea, baie, verificare rapidă a traseului. După aproximativ 171 km aveam încă 63% baterie. Practic, mașina nici nu părea că depusese vreun efort.

Aici apare ceva interesant la electrice. Toată lumea întreabă unde încarci. Aproape nimeni nu întreabă cât de comod este, de fapt.

Mașina îți spune permanent cu cât ajungi la destinație. Dacă apar schimbări de trafic, temperatură sau relief, recalculează instant. Dacă traseul este lung, îți recomandă automat unde să oprești și cât trebuie să stai.

Problema mea nu era că nu găseam stații. Problema era să aleg între ele.

Și aici apare o lume complet nouă pentru cei obișnuiți doar cu benzinăriile clasice. În România există deja zeci de operatori de încărcare. Cu aplicații, abonamente, reduceri și tarife diferite. Uneori poți încărca cu 2,5 lei/kWh. Alteori cu mai puțin de 1 leu dacă ai un abonament bun sau voucher.

În plus, trebuie să știi dacă stația este liberă și funcțională. Aici intervine aplicația Ampwhere, probabil cea mai utilă aplicație pentru electromobiliștii din România. Vezi toate stațiile, puterea lor, statusul în timp real și chiar dacă sunt ocupate.

Cu jumătate de oră înainte să ajungem în Iași verificam obsesiv aplicația să mă asigur că stația aleasă era încă liberă. Și era.

De la Albița spre Iași, ne-am apropiat și mai mult de Prut și frontieră, de fapt, cam la 50m în zona Băile Drânceni, un sat din Vaslui, unde efectiv digul era lângă șosea.

Am intrat în campusul studențesc din Iași și am conectat mașina la o stație rapidă iHunt. Era 11:55. Ajunsesem cu exact 50% baterie. Practic puteam să mă întorc înapoi fără probleme.

Până la 80% încărcarea dura aproximativ 30 de minute. Până la 100%, aproape o oră. Exact timpul necesar pentru o masă rapidă.

Aici oamenii încă fac o confuzie. Stațiile de încărcare nu sunt locuri de parcare. După ce termini încărcarea trebuie să eliberezi locul. Majoritatea operatorilor oferă 10 sau 15 minute de grație, apoi încep taxările suplimentare.

Are sens. Și tu vrei să găsești loc liber când ai nevoie.

Din păcate, legislația românească încă este în urmă. Dacă găsești o mașină termică parcată pe locul de încărcare, de multe ori nu prea ai ce face. Tocmai de aceea am insistat anul acesta pentru promovarea unei modificări legislative care să reglementeze clar aceste situații. Legea este încă în Parlament.

Un lucru de menționat care îl are și iHunt este funcția Autocharge. Pentru cine nu a folosit niciodată o mașină electrică, experiența clasică de încărcare înseamnă să deschizi aplicația operatorului, să scanezi codul QR, să alegi conectorul, să autorizezi plata și abia apoi să înceapă încărcarea.

Cu Autocharge însă, totul devine aproape transparent. Practic, după ce îți înregistrezi o singură dată mașina în aplicația operatorului, stația recunoaște automat vehiculul când conectezi cablul și pornește singură sesiunea de încărcare. Fără aplicație, fără card, fără meniuri și fără pași suplimentari. Exact ca la Tesla Supercharger. Pare un detaliu minor, dar după sute sau mii de kilometri începi să apreciezi enorm lucrurile simple care reduc stresul și timpul pierdut. În cazul nostru, după câteva ore de drum și deja multe informații, oprirea aceea rapidă în care doar am conectat cablul și totul a pornit automat a făcut experiența să pară aproape SF raportat la imaginea clasică pe care mulți încă o au despre mașinile electrice.

Între timp, noi am fugit direct în Palas Mall. Zona aceea din Iași are o energie aparte. Studenți, corporații, birouri moderne, restaurante, agitație urbană. Un contrast puternic față de liniștea drumurilor din sudul Moldovei.

Am ales Spartan pentru că timpul era mai important decât fine dining-ul. Totuși, ceva mi-a atras atenția. Foarte multe restaurante asiatice și surprinzător de puține branduri americane clasice. Poate ieșenii chiar preferă noodles în loc de burgeri.

Cât am mâncat, mașina ajunsese deja la 99%. Verificam constant aplicația Tesla de pe telefon. Asta este poate partea cea mai ciudată la experiența electrică modernă. Mașina devine aproape un device conectat permanent. Știi în orice moment cât consumă, cât încarcă, unde este și cât mai ai până pleci.

După aproximativ o oră eram din nou în mașină. Bateria la 100%. Noi odihniți. Și drumul continua.

Ieșeam din Iași spre nord, pe DN24C, de-a lungul Prutului, către Rădăuți-Prut, cel mai nordic punct al traseului nostru prin România. Acolo unde țara aproape se termină și începe senzația aceea ciudată că mergi spre marginea hărții.

Date tehnice

VA URMA