DN17A – DN17 – DN18

Marginea – Borșa

Am plecat din Marginea la ora 18:20, după o oprire ceva mai lungă decât planificasem inițial. În realitate, nici nu aveam nevoie să încărcăm atât. Dar exact asta începe să se întâmple într-un roadtrip electric lung. Pauzele nu mai sunt doar tehnice. Devin parte din experiență.

Ne-am întins cu plimbarea prin centru, am intrat prin Profi pentru câteva cumpărături rapide, am mai verificat traseul, iar între timp mașina urcase liniștită până la 80% baterie. Mai mult decât suficient pentru ce urma.

Iar ce urma era probabil cea mai spectaculoasă porțiune a întregii prime zile.

Traseul pornește pe DN17A. Pentru mulți dintre români, drumul acesta nu mai are nevoie de prezentare. Este una dintre cele mai frumoase zone din Bucovina. O regiune unde aproape fiecare kilometru pare o carte poștală.

Aici nu mai vorbim doar despre drumuri și consum. Vorbim despre istorie, cultură, tradiție și munte. Vorbim despre mănăstirile Putna, Sucevița și Moldovița, despre mocănițe, păduri nesfârșite, pasuri montane și sate care încă păstrează ceva din România de acum zeci sau sute de ani.

Doar Sucevița este chiar la drumul principal. Pentru Putna sau Moldovița trebuie să te abați puțin de pe traseu. Dar sincer, zona aceasta merită explorată zile întregi. Nu ore. Ai trasee montane, păstrăvării, drumuri forestiere, schi iarna, bicicletă vara și o liniște pe care începi să o apreciezi tot mai mult după ce ieși din orașele mari.

Din păcate pentru noi, timpul devenise principalul adversar. Ziua se apropia de final și până la destinația stabilită pentru noapte mai aveam aproape 80 de kilometri de munte.

Lumina începea deja să capete nuanța aceea aurie de seară târzie. Pădurile deveneau mai întunecate, iar umbrele se lungeau peste șosea.

Traversând Obcina Feredeului dinspre Vatra Moldoviței spre Sadova, peisajele deveneau din ce în ce mai spectaculoase. Chiar și pe fugă, fără opriri lungi, simțeai nevoia să reduci viteza doar pentru a privi.

Drumul șerpuia printre păduri dese de molid și fag. Din când în când se deschideau priveliști largi spre dealurile și culmile Bucovinei. Genul acela de peisaj pe care îl vezi de obicei în pozele de promovare turistică și ai impresia că sunt exagerate. Nu sunt.

Pasul Ciumârna, cunoscut de unii drept „La Palmă”, a fost primul pas montan serios al serii. Aproximativ 1.100 metri altitudine. Numele comercial vine de la celebra sculptură „Palma”, mâna uriașă ridicată deasupra drumului, devenită simbol al zonei și punct obligatoriu de fotografie pentru aproape orice turist care trece pe acolo.

Serpentinele nu sunt agresive, asfaltul foarte bun, iar traficul aproape inexistent. Pentru o mașină electrică, genul acesta de drum este fascinant. Cuplul instantaneu face urcările extrem de line și naturale. Nu există schimbări de trepte, nu există motor turat isteric. Doar accelerație constantă și liniște.

În plus, pe coborâri începi să recuperezi energie prin frânarea regenerativă. Practic, muntele îți dă înapoi o parte din curentul consumat la urcare. Prima dată când vezi asta pare aproape magie.

La Câmpulung Moldovenesc am intrat pe DN17 și am continuat rapid spre Pasul Mestecăniș, una dintre cele mai frumoase trecători din nordul României. Drumul urcă elegant printre munți și păduri, iar în multe zone ai senzația că ești complet izolat de restul lumii.

De acolo am coborât spre valea Bistriței Aurii și am intrat pe DN18. Aici aveam să descoperim una dintre cele mai interesante localități din tot traseul. Ciocănești.

Mulți au auzit deja de ea, dar puțini realizează cât de special este locul. În 2014 a fost desemnat „Satul Cultural al României”, iar în 2017 a intrat în topul celor mai colorate destinații turistice europene. Și sincer, pe bună dreptate.

Ciocănești este practic un muzeu în aer liber. Aproape fiecare casă este decorată cu motive tradiționale bucovinene. Pereții, gardurile, porțile și chiar clădirile noi integrează modele inspirate din cusăturile populare românești.

Rezultatul este spectaculos. Ai impresia că satul întreg a fost pictat manual. Și poate cel mai interesant este că locul nu pare artificial sau „turistic forțat”. Oamenii chiar păstrează tradiția asta cu mândrie. Casele moderne coexistă perfect cu motivele populare. Nu pare kitsch. Pare identitate.

Drumul continuă apoi în același stil spectaculos. Păduri, sate mici, râuri, munți și lumina aceea de seară care făcea totul să pară mai cinematic.

Dar adevărata provocare a serii abia urma. Pasul Prislop. 1.416 metri altitudine. Cea mai înaltă trecătoare din Carpații Orientali și una dintre cele mai importante legături istorice dintre Maramureș și Moldova.

Practic, pasul separă două lumi. Spre vest se află Depresiunea Maramureșului, iar spre est valea Bistriței Aurii și Bucovina. Între ele, Munții Rodnei și Munții Maramureșului.

Drumul urcă serios aici. Serpentine lungi, diferențe mari de nivel și porțiuni unde muntele pare că se închide deasupra șoselei. Totuși, am avut condiții excelente. Asfalt bun, trafic redus și vreme perfectă. Așa că l-am parcurs surprinzător de lejer.

Pe măsură ce coboram spre Borșa, am trecut prin zona stațiunii turistice, aproape complet pustie la ora aceea. În lumina slabă a serii vedeam instalațiile de telescaun și pârtiile goale, iar undeva sus, pe vârfuri, încă se zăreau pete albe de zăpadă.

Mi s-a părut fascinant contrastul. În aceeași zi plecasem din câmpia sudică a Moldovei, trecuserăm pe lângă cel mai mare lac de acumulare din România și acum eram aproape de zăpadă, în nordul extrem al țării. Și totul electric.

Spuneam la început că pentru această călătorie nu făcusem absolut nicio rezervare de cazare în avans. Și sincer, nici nu aveam cum. Nu știam unde vom ajunge. Poate Borșa. Poate doar Sadova. Poate apărea o problemă tehnică, o pană sau un drum blocat și trebuia să ne oprim mult mai devreme.

Așa că am decis să facem totul spontan, de la o zi la alta.

Încă din timpul încărcării de la Marginea am început să căutăm cazare pentru noapte. Nu aveam cerințe speciale. Condiții decente. Curat. Preț rezonabil.

Dar apăruse deja un criteriu nou și extrem de important. Stație de încărcare. Sau măcar o priză serioasă, făcută responsabil.

Și aici vreau să fac o paranteză pentru proprietarii de pensiuni și hoteluri din România. Dacă aveți unități turistice, infrastructura pentru mașini electrice va deveni foarte rapid un avantaj concurențial major. Nu peste zece ani. Acum.

Iar investiția este minimă comparativ cu impactul. Poți pune la dispoziție chiar și o priză industrială simplă sau poți face parteneriat cu operatori care instalează stații profesionale. De exemplu, iHunt oferă inclusiv soluții de instalare pentru locații turistice. Și credeți-mă, pentru noi a făcut diferența decisivă.

Pe Booking am filtrat doar locațiile cu încărcare pentru electrice. În paralel verificam și aplicația Ampwhere pentru stațiile publice din zonă.

Așa am găsit Pensiunea Știrbu. Singura locație care avea stație iHunt chiar la pensiune. Am sunat. Am rezervat. Ne așteptau.

Am ajuns acolo în jurul orei 22:00, cu aproximativ 45% baterie rămasă. Destul de mult, sincer. Stația era de 22 kW, ceea ce însemna că teoretic puteam încărca mașina complet în aproximativ două ore.

Doar că exista o problemă. Era târziu. Iar dacă încărcam normal, pe la miezul nopții trebuia să ies din pensiune și să mut mașina pentru a elibera stația. Și aici am făcut un mic artificiu tehnic. Nu tocmai elegant, recunosc. Am setat manual puterea de încărcare la minim, doar 6A. Practic, am transformat o încărcare rapidă de două ore într-una lentă de aproape 10 ore.

Rezultatul? Mașina urma să ajungă la 100% exact pe la 8 dimineața. Perfect pentru plecarea din ziua următoare. Nu sunt foarte mândru de soluție. Dar mi-am lăsat numărul de telefon în parbriz și mă gândeam că dacă apare cineva cu adevărat disperat după încărcare, pot coborî imediat.

La pensiune am fost întâmpinați cu pălincă din partea casei. Un gest simplu, autentic și foarte maramureșean. Ne-am cazat rapid, apoi, după aproape o zi întreagă petrecută în mașină, am ieșit la o plimbare lungă prin Borșa la ceas de seară.

Orașul era liniștit. Aer rece de munte. Miros de lemn și fum. Puține mașini pe străzi. Un semafor care dura pe roșu 80 de secunde deși nu trecea nici o mașină.

Și poate pentru prima dată în ziua aceea am realizat cât de mult parcurseserăm. De la Dunăre la Galați și câmpiile sudice ale Moldovei până în Bucovina, aproape de crestele nordului României.

Într-o singură zi. Electric.

Date tehnice

VA URMA