DN57 – DN6 – DN56B – DN56C – DN56A – DN56 – DN55A –

Oravița – Orșova – Drobeta Turnu Severin – Calafat – Bechet

Dimineața, când am coborât în parcare și am văzut mașina la lumina zilei, am realizat cu adevărat prin ce trecusem cu o seară înainte. Nu cred că fotografiile reușesc să redea imaginea reală. Tesla era acoperită de un strat gros de praf gălbui, iar pe praguri și pe bara din spate se vedeau clar urmele șantierului interminabil dintre Cruceni și Deta. Părea mai degrabă o mașină întoarsă dintr-un raliu, decât una care participase la o demonstrație de electromobilitate. Și, într-un fel, exact asta făcuse.

Ne-am trezit în jurul orei 8:00, iar vremea părea să fi uitat complet de norii și ploile care ne urmăreau pe prognoze de câteva zile. Soarele strălucea puternic peste dealurile din jurul Oraviței și anunța una dintre cele mai frumoase zile ale întregii expediții.

Am coborât la micul dejun, inclus în cazare, și am mâncat fără grabă. Deși o călătorie contra cronometru, după aproape 1.500 de kilometri parcurși în doar câteva zile, ne rezervam momentul să apreciem aceste momente simple. O cafea bună. O masă liniștită. Câteva minute în care te gândești nu la destinație ci la călătorie. Și surprinzător, nu la baterie, la următoarea încărcare sau la timpul rămas până la destinație.

Puțin după ora 9:00 eram din nou pe drum. Mașina era pregătită, bateria era la 100%, iar în fața noastră se afla una dintre cele mai spectaculoase porțiuni ale întregului traseu.

La scurt timp după ieșirea din Oravița, pe DN57, am început coborârea spre Dunăre. Știam că urmează să întâlnim fluviul la Pojejena, însă chiar și așa, momentul în care am văzut pentru prima dată luciul apei în lumina dimineții a avut ceva special.

Dunărea nu este doar un fluviu european. Este o frontieră, o axă istorică a Europei și o poveste care traversează zece țări înainte să ajungă în România.

La Pojejena, Serbia se afla literalmente dincolo de apă. În unele locuri părea atât de aproape încât aveai impresia că ai putea să strigi până pe malul celălalt. Din acel moment aveam să petrecem aproape întreaga zi în compania Dunării. Și ce companie!

Pe măsură ce înaintam spre Moldova Veche și apoi spre Dubova, peisajul devenea din ce în ce mai dramatic. Munții coborau direct în apă, iar drumul părea că a fost desenat cu forța între stâncă și fluviu. În multe locuri șoseaua este literalmente săpată în versant, oferind senzația că plutești între munte și apă.

Clisura Dunării este una dintre cele mai spectaculoase regiuni geografice din România și, fără exagerare, una dintre cele mai frumoase din Europa. Vorbim despre sectorul în care Dunărea traversează Carpații și formează impresionantul defileu al Porților de Fier, o zonă care a reprezentat timp de mii de ani una dintre cele mai importante porți de acces între Europa Centrală și Balcani.

Chiar am și oprit doar pentru a privi. Uneori uiți că te afli într-o provocare de anduranță și începi pur și simplu să te bucuri de locurile prin care treci.

Exact asta ni s-a întâmplat și nouă. Drumul era atât de spectaculos încât nu puteai rezista tentației de a coborî din mașină și de a rămâne câteva minute privind fluviul.

Într-una dintre aceste opriri am fost readuși la realitate de un Logan alb, fără însemne, care s-a apropiat discret de noi. Poliția de Frontieră. Doi agenți în uniformă au coborât și ne-au cerut actele de identitate. Formalitate de rutină.

Am încercat să le spun că i-am văzut toți colegii din țară de vreo două zile, că numai pe la frontieră merg. N-a prins gluma, dar i-am zis să intre pe site pe tur80.ro, să mai facă câteva vizualizări. Controlul s-a terminat rapid și ne-am continuat drumul.

La scurt timp a apărut una dintre imaginile simbol ale zonei: chipul lui Decebal. Imens, sculptat direct în stâncă, privind spre Dunăre de la aproape 55 de metri înălțime. Este cea mai mare sculptură în piatră din Europa și, indiferent de opiniile pe care le ai despre proiectul care a dus la realizarea ei, este imposibil să nu fii impresionat de proporțiile sale. L-am salutat din mers și am continuat spre Orșova.

Orașul de astăzi este, de fapt, un oraș nou. Foarte puțini turiști știu că vechea Orșovă a fost sacrificată în anii ’70 pentru construirea hidrocentralei Porțile de Fier I. Întregul oraș a fost mutat și reconstruit pe un amplasament nou după ridicarea nivelului apei. Practic, orașul pe care îl vezi astăzi există datorită uneia dintre cele mai mari lucrări hidrotehnice realizate vreodată în România.

De la Orșova am intrat pe DN6 și am continuat spre Drobeta Turnu Severin, trecând pe lângă hidrocentrală și admirând din mers una dintre cele mai importante construcții energetice ale Europei de Est.

Deși în Drobeta există și un Tesla Supercharger, nu aveam niciun motiv real să încărcăm. Am plecat din Oravița cu bateria plină și am parcurs doar aproximativ 180 de kilometri. Totuși, am decis să facem o oprire la un Lidl pentru câteva băuturi reci.

Și aici am avut probabil primul moment în care infrastructura ne-a reamintit că perfecțiunea nu există.

Cât parcam eu și conectam cablul, Mihaela deja a intrat în magazin, însă eu încă mă băteam cu aplicația Lidl. Părea că nu vrea să pornească încărcarea. Am mai încercat o dată, repetând procesul, nimic. Am sunat la numărul de suport din aplicație, a răspuns imediat, mi-a dat câteva indicații cum ar trebui să procedez, mi-a confirmat practic că urmasem pașii corecți și într-un final mi-a spus să mai incerc peste 5 minute să dea un restart la stație. Am așteptat, repetat, dar nimic nou. La fel. Deja Mihaela făcuse cumpărăturile, așa că am decis că nu mai pierdem timpul, nu aveam nevoie neapărat de încărcare, să plecăm.

Experiența mi-a reamintit o lecție importantă pentru orice șofer, indiferent dacă conduce electric sau termic. Nu merge niciodată la limită, păstrează întotdeauna o rezervă. Stațiile se pot defecta, cardurile pot să nu funcționeze, aplicațiile pot avea probleme.

La fel cum nu pleci la drum cu un rezervor aproape gol sperând că prima benzinărie va fi deschisă sau va avea benzină, nici cu o electrică nu trebuie să te bazezi pe ultimul procent.

La 12:45 am plecat mai departe, de această dată pe DN56B, DN56C, DN56A și apoi DN56 spre Calafat. Încet, peisajul începea să se schimbe, munții dispăruseră, stâncile dispăruseră, Dunărea rămânea în apropiere, însă drumul nu o mai urma îndeaproape.

Intram în Oltenia. Lăsam în urmă poarta dintre Balcani și spațiul românesc și începeam să urmărim granița cu Bulgaria.

La Calafat am trecut pe lângă „Podul 2 peste Dunăre”, legătura rutieră și feroviară cu Vidin, inaugurată în 2013 după decenii de discuții și amânări. Aproape 1.800 de metri de structură care au schimbat complet conectivitatea dintre România și Bulgaria în această zonă.

Apoi am continuat pe DN55A. Teoretic mergeam în continuare de-a lungul Dunării, dar practic, fluviul dispăruse din peisaj. Drumul mergea paralel cu el, la câțiva kilometri distanță, traversând sate liniștite și câmpii nesfârșite. După frumusețea aproape dramatică a Clisurii Dunării, această porțiune părea mult mai liniștită.

Dar ziua mai avea pregătită o surpriză. La Bechet ne aștepta un nou prieten. Puterea comunității online continuă să mă surprindă: un alt om pe care nu îl întâlnisem niciodată aflase de proiect și ținuse să ne aștepte personal.

Mai mult decât atât, tot prin comunitatea Ampwhere descoperisem că în Bechet exista o stație rapidă privată, cu prețuri excelente așa că am sunat încă din Drobeta pentru a anunța că venim.

Răspunsul a fost simplu: „Vă aștept.” Și chiar ne aștepta. Am ajuns în jurul orei 16:15 cu 27% la baterie și l-am găsit atât pe proprietarul stației, cât și pe Lucian, venit special din Dăbuleni. Proprietarul stației, dl. Nicu, e un antreprenor local, care din bani proprii a preluat câteva hale vechi și a făcut un parc fotovoltaic. Fără subvenții. Între timp a cumpărat și această stație DC rapidă și oferă celor care au nevoie, curent la un preț bun. Deocammdată însă, stația se află într-o curte împrejmuită, unde sunt și panourile și hala proprie, așa că nu ai acces fără să suni înainte. Da, este prompt și vine imediat, dar obligatoriu trebuie să suni. Totuși, trebuie înțeles că nu este singura opțiune și că nu depinzi doar de această stație. Chiar peste stradă, un Penny și o stație rapidă este disponibilă, la un preț un pic mai mare. Prefer totuși să sprijin investitorii locali, mai ales că Dl. Nicu e și o persoană jovială cu care ai ce discuta și îi face plăcere orice discuție inteligentă.

Am lăsat mașina la încărcat și am plecat împreună cu el spre malul Dunării. Următoarea oră a trecut incredibil de repede.

Am vorbit despre mașini, despre electromobilitate, despre pepenii de Dăbuleni, despre Delta Dunării, despre Galați și despre tot felul de subiecte care apar atunci când oameni care nu se cunosc descoperă că au mai multe lucruri în comun decât și-ar fi imaginat.

Când ne-am întors, mașina era încărcată complet, iar Lucian a fost amabil să ne dea la pachet o sticlă de vin alb și una de vin roșu din partea locului, noi i-am lăsat jumătate de litru de pălincă proaspăt adusă de la Satu Mare de la Sebastian și am pornit din nou la drum.

Era deja 17:30 și trebuia să ajungem neapărat în Călărași sau cât mai aproape să putem trece cu bacul a doua zi dimineața pentru ultima parte a călătoriei. Mai aveam peste 300 de kilometri și aproximativ cinci ore de mers.

Pentru prima dată în acea zi, am privit ceasul și am realizat că urma o cursă adevărată cu apusul sau ultima zi urma să fie una foarte matinală.

Date tehnice

VA URMA