DN2A – DN22 – DN2S – DN22B

Constanța – Tulcea – Brăila – Galați

Deasupra Constanței cerul continua să fie încărcat de nori grei, aproape amenințători, însă lumina avea ceva aparte. Era una dintre acele zile în care vremea pare că nu se poate hotărî dacă să te răsplătească sau să te pedepsească. Norii erau negri și compacți, dar razele soarelui reușeau să se strecoare printre ei și să lumineze orașul într-un mod aproape spectaculos. În timp ce ne urcam din nou în mașină, după pauza de la Cazinou, aveam senzația că Dobrogea își pregătea ultima reprezentație pentru noi.

Am ieșit din Constanța pe DN2A, în direcția Ovidiu, nu înainte de a arunca o ultimă privire către celebrul vapor amplasat la intrarea în oraș, devenit un simbol local și o amintire permanentă a faptului că ne aflam într-unul dintre cele mai importante porturi ale Europei. Constanța nu este doar un oraș de vacanță. Este poarta maritimă a României, un loc unde se întâlnesc comerțul, istoria și marea de peste două milenii.

După Ovidiu am reintrat în peisajul dobrogean pe care îl cunoșteam atât de bine. Drumul național DN22, care leagă Constanța de Tulcea, ne era aproape la fel de familiar precum străzile din Galați. Îl parcurseserăm de nenumărate ori de-a lungul anilor, în toate anotimpurile, pe soare, pe ploaie, pe caniculă și pe viscol. Tocmai de aceea exista un sentiment ciudat. Pe de o parte, frumusețea locurilor era aceeași ca întotdeauna. Pe de altă parte, obișnuința nu ne mai împingea să o fotografiem la fiecare kilometru.

Este un fenomen curios. Cu cât cunoști mai bine un loc, cu atât riști să îi observi mai puțin frumusețea. Pentru noi, dealurile Dobrogei, câmpurile nesfârșite, eolienele, lacurile și cerul uriaș deveniseră ceva normal. Pentru cineva care vede aceste locuri pentru prima dată însă, experiența poate fi memorabilă.

Și tocmai aici am realizat ceva interesant. În timpul acestei călătorii vorbisem cu zeci de oameni. Unii ne urmăreau aventura online, alții ne întâlniseră întâmplător la încărcare, iar alții deveniseră prieteni peste noapte. Surprinzător de mulți ne-au spus același lucru: „N-am fost niciodată în Dobrogea.” sau: „N-am ajuns niciodată în Delta Dunării.”. Mărturisesc că m-a surprins.

Pentru cei care locuim în estul țării, Delta este aproape o vecină. Pentru mulți români însă rămâne un loc despre care au auzit, pe care l-au văzut în documentare, dar pe care nu l-au descoperit niciodată. Iar dacă există o recomandare pe care aș face-o după acest tur, este simplă: mergeți în Dobrogea și mergeți în Deltă. Nu pentru un weekend grăbit, nu pentru o bifă pe listă, ci pentru experiență. Există puține locuri în Europa unde natura, istoria și cultura coexistă într-un mod atât de autentic.

Înainte de Babadag am trecut prin zona cunoscută de localnici drept Două Cantoane, o intersecție care pentru mulți șoferi nu spune mare lucru, dar care reprezintă poarta către unele dintre cele mai spectaculoase locuri din Dobrogea.

De aici se desprinde drumul către Jurilovca, una dintre cele mai frumoase localități de pe malul lacului Razim. De acolo poți ajunge la Gura Portiței, acel loc aproape mitic unde marea și laguna se întâlnesc, iar timpul pare să curgă diferit.

Întreaga zonă este un adevărat muzeu în aer liber. Cetăți grecești și romane, sate lipovenești, lacuri, păsări rare, tradiții pescărești și peisaje care nu seamănă cu nimic din restul României. Noi însă eram deja aproape de finalul aventurii și ne-am continuat drumul fără opriri.

Am traversat Babadagul și pădurea cu același nume, una dintre cele mai importante arii naturale protejate din Dobrogea. În aceste păduri trăiesc numeroase specii de păsări, iar biodiversitatea zonei este impresionantă.

La ora 13:15 am intrat în Tulcea. Pentru mulți turiști acesta este sfârșitul drumului, pentru Delta Dunării este începutul. Aici se termină șoselele și încep canalele, brațele fluviului și călătoriile pe apă.

Ne-am îndreptat direct către zona portului, locul din care pornesc majoritatea excursiilor către Deltă și locul unde spiritul lui Ivan Patzaichin este prezent peste tot. Campionul care a câștigat aur olimpic vâslind cu pagaia ruptă a devenit simbolul unei întregi regiuni și probabil cel mai cunoscut ambasador al Deltei Dunării.

Pentru noi, Tulcea avea însă și o dimensiune personală, pentru că venim des aici. Atât de des încât ne simțeam aproape ca acasă, așa că am făcut ceea ce fac oamenii când se simt acasă. Ne-am plimbat fără grabă, ne-am cumpărat covrigi calzi de la Luca, am admirat faleza. Am zâmbit când am trecut pe lângă gelateria Bob Land, al cărei nume mă făcea inevitabil să mă gândesc la propriul nume. Pentru câteva minute am uitat complet că participăm la o provocare și că în urmă cu doar trei zile eram la celălalt capăt al țării.

La ora 13:30 ne-am urcat din nou în mașină. Am trecut pe lângă noua Sală Polivalentă și pe lângă lacul Ciuperca, și am continuat pe DN22 către Brăila.

Cerul se curățase aproape complet, norii negri de la Constanța dispăruseră, iar în fața noastră se întindea din nou Dobrogea pe care o cunoșteam atât de bine: dealuri line, câmpuri verzi, lanuri galbene de rapiță, eoliene care se roteau lent la orizont. Și, în depărtare, silueta bătrânilor Munți Măcin. Privindu-i, este greu să îți imaginezi că sunt printre cei mai vechi munți din Europa, formați cu sute de milioane de ani înaintea Alpilor sau Carpaților.

După Isaccea, în apropiere de Garvăn, drumul se bifurcă, la dreapta poți merge spre Galați și bacul de la I.C. Brătianu. Ani la rând aceasta a fost ruta clasică, ore petrecute la coadă, așteptarea bacului, traversarea Dunării. Era parte din ritualul oricărei călătorii către Dobrogea.

Astăzi însă lucrurile s-au schimbat, podul suspendat de la Brăila a modificat complet geografia transportului în zonă. Deși traseul este puțin mai lung, este mult mai rapid și mai confortabil. Așa că am continuat spre Jijila și apoi pe DN2S, drumul nou care face legătura direct cu podul. Șoseaua era impecabilă, nouă, iar în depărtare începea să se contureze silueta uriașă a podului. Chiar dacă îl traversasem de mai multe ori, continuă să impresioneze.

La ora 14:50 urcam deja pe pod. Este una dintre cele mai importante investiții de infrastructură realizate în România în ultimele decenii și, indiferent de controversele sau problemele tehnice din perioada de început, rămâne o realizare impresionantă. Aproape doi kilometri de pod suspendat peste Dunăre., patru benzi, turnuri uriașe și o idee care a circulat prin poveștile copilăriei noastre timp de aproape patruzeci de ani înainte să devină realitate.

Pentru generația mea, podul peste Dunăre la Brăila era aproape o legendă. Apărea în fiecare campanie electorală și dispărea imediat după alegeri. Astăzi există, iar noi îl traversam în ultimele ore ale înconjurului României cu o mașină electrică.

După coborârea de pe pod am intrat pe DN22B, cunoscut de localnici drept Digul Galați-Brăila. Noul drum expres dintre cele două orașe încă nu era finalizat, deși ar fi trebuit să fie gata cu mult timp în urmă. O situație care, din păcate, nu mai surprinde pe nimeni.

Traficul de la intrarea în Galați ne-a încetinit puțin, exact ca întotdeauna în zilele de weekend, și poate tocmai de aceea am simțit că ne apropiem de final.

La ora 15:05 intram oficial în oraș. Mai aveam aproape o oră până la expirarea celor 80 de ore pe care ni le acordaserăm, iar misiunea era deja îndeplinită.

Totuși, emoția revenirii acasă era mai puternică decât satisfacția cifrelor. Așa cum e, bine, rău, e un loc care îi spunem acum, acasă. Am mers către faleză, să vedem și Dunărea de acasă.

Poate că Galațiul nu impresionează la prima vedere prin arhitectură sau monumente, dar are ceva ce puține orașe din România au: relația sa cu fluviul. Iar după ce petrecusem ultimele zile înconjurând țara, revederea Dunării de la Galați a avut o încărcătură aparte.

Ne-am îndreptat către locul pe care îl aleseserăm ca punct oficial de sosire, „La Păpădie”. Orice gălățean știe despre ce este vorba, o fântână arteziană inspirată de forma păpădiei, parcarea generoasă și esplanada din fața Casei de Cultură a Sindicatelor reprezintă unul dintre reperele centrale ale orașului.

La ora 15:20 am oprit oficial. Eram acasă, încheiaserăm înconjurul României cu o mașină electrică. Bateria era încă la aproximativ 50%, consumaserăm mai puțin de jumătate din energie între Constanța și Galați, dar am conectat mașina la încărcare doar pentru a închide corect calculele, de la 100% la 100%, exact cum plecasem cu patru zile înainte.

Abia atunci am simțit cu adevărat oboseala, nu pentru că traseul fusese greu, ci pentru că partea finală era atât de familiară încât nu ne mai ținea în alertă, nu mai căutam fiecare indicator, nu mai descopeream fiecare sat, nu mai fotografiam fiecare peisaj. Eram deja acasă și poate tocmai asta ne-a permis să realizăm ce făcuserăm. Înconjurasem România în mai puțin de 80 de ore cu o mașină electrică. Iar la final, realizam faptul că era electrică devenise aproape irelevant.

Poate acesta a fost cel mai important rezultat al întregii aventuri, nu am demonstrat că o mașină electrică poate face un astfel de traseu, asta știam deja. Am demonstrat că nu mai este ceva extraordinar, nu mai este o limitare, nu mai este subiectul principal. Subiectul principal rămâne călătoria, locurile, oamenii, planificarea, întâmplările neprevăzute, poveștile adunate pe drum și satisfacția pe care o ai atunci când transformi o idee, aparent nebunească, într-o amintire reală.

Acum puteam, în sfârșit, să privim în urmă și să răspundem întrebărilor pe care ni le puseserăm înainte de plecare. Aventura se încheiase. Concluziile abia începeau.

Date tehnice