by 
Ce mai poți afla după trei ani și jumătate și peste 170.000 de kilometri la volanul unei electrice, într-un timp comprimat la maxim de o pandemie cum nu credeam că voi întâlni în scurta mea existență, de un război de neconceput pe continentul european între două state membre ale Organizației Națiunilor Unite, de o narațiune din ce în ce mai agresivă între noi și ceilalți?
Ce mai poate fi ascuns într-un loc în care a fi conducător automobil electric se izbește de prejudecățile majorității? O majoritate din ce în ce mai restrânsă, dar care încă mă percepe mult prea des nu ca pe un conducător de mașină care nu scote fum defel, ci ca pe un extraterestru aterizat de curând pe plai mioritic sau venit să schimbe ordinea multimilenară a libertății drămuite cu voie de moraliștii de profesie.
O săptămână, chiar mai puțin! După trei ani și jumătate, atât a durat să am ceea ce eu numesc o descoperire!
Experiențele sunt infinit mai complicate decât poate să contureze o biată descriere în cuvinte pe un blog. Mașinile electrice sunt doar fundalul întâmplării, așa cum sunt experiențele mele în domeniu și felul în care acestea au fost percepute de gazdele noastre din Secuime, oameni sinceri, oameni frumoși, care se străduiau în egală măsură să înțeleagă păsăreasca mea despre mobilitatea sustenabilă și, în același timp, limba aia din străfundurile unei Oltenii pentru care perfectul simplu este parte a unei alte identități, una atât de des contestată, contrar gramaticii, de “românii verzi”, de “dacii liberi” din spațiul fizic sau virtual.
Am plecat cu mașina către vârful Harghita-Mădăraș, un loc de pelerinaj al maghiarilor de pretutindeni, unde am fost impresionat de mesajele unor oameni veniți din toate colțurile pământului, care simt că sunt ceea ce simt că sunt. A fost un exercițiu de înțelegere, de a pricepe de ce unii oameni obișnuiți, asemenea mie, pot gândi altfel, pot privi spre trecut și cum pot sau nu pot înțelege viitorul prin altfel de lentile decât cele bazate pe valori ori pe experiențe moștenite ca niște poze vechi, cele mai multe decupate dintr-o istorie mai mult sau mai puțin depărtată.
Dar ceea ce m-a impresionat mai mult decât orice acolo, aproape de muntele sfânt al maghiarilor de pretutindeni, a fost drumul de întoarcere.
Alunecam pe drumul îngust, întrerupt pe ici-colo de ieșiri pe un acostament uneori aproape inexistent, mai ales atunci când un SUV nervos dorea să își sublinieze o egalitate accesibilă numai celor mai egali decât ceilalți.
La o curbă, doi tineri, un băiat și o fată, mergeau pe jos spre satul din vale. Sunt oameni frumoși, cu fețe obosite după un urcuș lung, dar senine, cu o sinceritate în ochi care te întinerește doar privindu-i. Nu prea au înțeles de ce am sărit din mașină și Vio, și eu, atunci când am oprit la câțiva metri de locul unde făceau semn mașinilor care coborau. Era prea multă dezordine pe bancheta din spate, haine, umbrelă, sticle cu apă minerală și fructe, iar tinerii aceia, priveau nedumeriți cum doi oameni trecuți de a doua tinerețe au un comportament de adolescenți prinși în dezordinea caracteristică unei alte vârste.
Erau atât de frumoși! Tineri studenți, veniți din Moldova de peste Prut, fericiți că au putut să meargă singuri prin pădurea aia ruginită de sfârșit de toamnă.
În alunecarea tăcută a unei mașini electrice prin galbenul și cărămiziul unei toamne târzii, ascultând My October Simphony a celor de la Pet Shop Boys, îi vedeam cum privesc tăcuți defilarea suferindă a fagilor și mestecenilor, ținându-se, strângându-se discret de mână, într-o încercare nemărturisită de a păstra clipele ca pe ceva extrem de prețios, departe de războaie, de pandemii, departe de orice frici, de orice nevoi.
Nicio întrebare despre mașină, nimic despre autonomie, nimic despre consum sau despre pericolul stupid al radiațiilor ori al electrocutării!
Nimic! Numai bucuria de a trăi, de a fi alături de oameni, alături de perechea sufletului tău, într-un soare de toamnă, care îți revarsă mierea printre ramuri și frunze târzii.
Am pus laolaltă toate câte cele pe care le-am simțit în ziua aia și toate s-au sedimentat într-o idee pe care, împreună cu Vio, am îmbrățișat-o și am împărtășit-o, un gând după care suntem parte a unei schimbări mai ample, în care schimbarea lumii ăsteia nu mai are nevoie de lideri vizionari, de idei mărețe, de scopuri nobile care necesită victime pentru confirmarea unei justeți de cele mai multe ori iluzorii.
Ziua asta m-a redefinit. Nu sunt un vizionar, nu sunt un erou și nici măcar nu sunt un biet instrument al schimbării. Dincolo de crevase ideologice, de cicatrici istorice, de mașinile electrice, de panourile fotovoltaice de acasă, dincolo de foamea de a rupe bariere și de a sparge prejudecăți, nu sunt decât un produs al acestei schimbări, una care se întâmplă cu sau fără voia mea și sunt sigur că normalitatea, nevoia de liniște, de dragoste, de frumos vor schimba lumea asta care pare că alunecă în haos.
Trebuie doar să avem încredere în tineri. Ei sunt cei care sunt singurii fermecați mai puțin de salturi fabuloase în domeniul digital ori tehnologic, ci mai mult de pastelul unei toamne pe fundalul unei iubiri greu de împărtășit.
Nu Elon Musk va salva lumea, nu Chat GPT și nici bateriile solid state, ci ei.
