Din nou cu mașina electrică în Peloponez

A trecut un an de când am plecat pentru prima dată către o destinație îndepărtată și nu foarte primitoare pentru automobilele electrice. A fost o experiență grozavă și era de la sine înțeles că trebuie repetată.

Dacă anul trecut am ales ca destinație vestul peninsulei, iar drumul a urmat coasta Mării Ionice și a Golfului Corint, anul acesta am ales ca destinație Arcadia, partea de est a Peloponezului, traseul ales urmând coasta Egeei. Drumul măsoară cam 1250 km, dar nu peste tot vorbim despre autostrăzi.

Ca și anul trecut, am poposit o noapte pe drum, de data asta la Marikostinovo, aproape de granița dintre Bulgaria și Grecia și bine am făcut, pentru că am reușit să trecem odihniți și fără zăbavă multă de punctul de control de la Promachonas.

Și anul acesta am ales să închiriem o casă, acum la Paleochori, un sat de munte, uitat în istorie, de un pitoresc deosebit, la vreo 25 de kilometri la Leonidio.

În privința încărcărilor, lucrurile au mers mai bine decât mă așteptam.

Am traversat Dunărea pe podul dintre Calafat și Vidin. Am dat o raită pe la stația Fines din Vidin așa, „de palmares”, dar și ca să mă pot minuna de încărcarea cu putere de 60 KW la un preț incredibil de mic. A urmat apoi o pauză de vreo jumătate de oră la Sofia, la sediul Kaufland, iar spre seara am poposit la Petrici, aproape de Marikostinovo. Se făcuse seară și am pus mașina la încărcat la stația gratuită din parcarea Primăriei, cât timp am mâncat peste drum.

Petrici e un orășel frumos, la poale de munte, nu e departe de autostradă. Încărcarea gratuită și restaurantele cu terasă mai mereu pline, iar limonada grozavă de acolo și mâncarea foarte gustoasă fac din localitatea asta cea mai bună alegere pentru popas de o noapte.

Dacă în Bulgaria nici măcar anul trecut nu a existat nicio problemă în a o străbate de la un capăt la altul, din orice direcție ai veni, s-a dovedit că Grecia a făcut mari pași înainte. Am avut de parcurs aproape 800 km, dintre care ultimii 160 km nu au fost pe autostradă. Șoseaua e sinuoasă, dar peisajul este superb. Ea urmază țărmul Golfului Argolic pe zeci și zeci de kilometri, fiind tăiat în piatra roșiatică a munților Arcadiei. Aceste ultime 3 ore au fost cele mai impresionante din tot acest drum și greu aș putea uita peisajele de vis, care lasă în umbra memoriei chiar și Riviera franceză.

Am evitat să mai încarc în Salonic și am continuat pe autostrada spre Atena. Au fost necesare 3 încărcări, la distanțe 200-250 km una de alta. Am oprit încărcarea de fiecare dată la 74-75%, pentru că schema de preț era bazată pe timpul petrecut la stație (maxim 50 KW), iar autonomia disponibilă a Konei mele depășea cu mult lungimea etapei următoare. Am încărcat la Skotina, apoi la Atalantis și la Megara. Toate stațiile au funcționat excelent, dar îmi stabilisem două „strategii de avarie”, în caz că vreuna dintre ele nu era funcțională.

Planul „B” era pur și simplu să trec pe celalalt sens al autostrăzii, unde există de fiecare dată o altă benzinărie, cu o stație identică ca putere și cost.

În cazul extrem, în care nici asta nu ar fi mers, planul „C” era să am la dispoziție cel puțin două stații AC pe o rază de maxim 50 km. Nici gând să am ocazia de a mă abate de la programul inițial. Toate cele trei stații au funcționat impecabil, personalul de la toate cele trei benzinării fiind de o amabilitate… îndelung exersată cu clienții. E și normal, zic eu, devreme de prețul unui litru de benzină ajunge la aproape 1,90 euro pe autostradă!

La destinație am încărcat în fiecare noapte, așa că timpul în care soarele te gonește la umbră devine util pentru a vizita Monemvasia, Nafplio, Kiparissia, Neapoli Voion, Sparta ori Micene. Experiența a fost una unică. Dimineața urmăream răsăritul peste Golful Argolic, iar seara, Kona ne ducea pe coasta de vest a peninsulei, pe plaja din Elafonisos, pentru a admira apusul.

Întoarcerea a fost chiar mai simplă decât drumul de la dus. Am plecat cu bateria încărcată la 83% din capacitate. Pe parcursul celor 25 km de coborâre constantă am mai adăugat vreo 3 procente, așa că primii 40 km au fost parcurși folosind o mare parte din energia potențială a celor peste două tone aflate la 850 m altitudine.

Am sărit peste Megara și am încărcat la Atalantis, unde, ca să nu meargă chiar toate perfect, puterea stației de pe sensul de întoarcere al autostrăzii era limitată la vreo 37 KW din cei 50 promiși. Asta a însemnat încă 15 minute în plus până la deja celebrul nivel 74%. La Skotina, lucrurile au mers perfect. Un pic de îngrijorare îmi mai rămăsese de anul trecut, totuși, pentru că nu am putut uita că de la Salonic drumul urcă destul de accentuat. Cu toate astea, am ajuns la Petrici cu încă vreo 90 km de autonomie.

Costul total al celor două încărcări pe drumul de întoarcere a fost de 29,50 euro (34,00 euro la dus) pentru vreo 800 km, cu precizarea că taxarea a luat în considerare timpul, nu energia înmagazinată și, în acest context, puterea redusă a stației de la Atalantis a ridicat oarecum artificial acest cost, comparabil, dealtfel, cu prețul taxelor de autostradă pe toată distanța de la Corint la Promahonas.

Am dormit la Petrici, iar dimineața Kona ne aștepta cu bateria la 80%, pentru ultima zi a vacanței.

A fost o vacanță grozavă, în care, din nou, electromobilitatea a fost cea care ne-a asigurat zile de neuitat și m-a făcut să-mi promit, așa cum făceam și în 2020, ca la anul să ne bucurăm din nou de marea, soarele și de aerul răcoros al munților Peloponezului.