by Primul episod al călătoriei din Elveția în Italia
Ultima săptămână a anului 2022, am început-o cu o plimbare la Milano, din Colico, cu trenul, să vizităm Duomo di Milano. Evident, sugestie a prietenilor alături de care ne-am perindat, în ciuda atenționărilor și îngrijorărilor noastre referitoare la aglomerație.
A fost bine că am achiziționat un bilet valabil o zi, cu ajutorul căruia puteam folosi orice mijloc de transport în comun din Milano. Costul a fost de 16.5 €/persoana, deci 33€ pentru mine și soția… iar acesta a fost singurul lucru „frumos”…
Evident, socoteala de acasă nu s-a pupat deloc cu aceea de pe peron. Deși trenul pe care l-am luat în direcția Milano era la nivelul peronului, nu aveai unde să depozitezi un cărucior lat, de mai bine de 1m, utilizat de prietenii noștri pentru confortul fetiței lor. Pe de alta parte, așa cum mă așteptam, în a doua zi de Crăciun, a fost foarte aglomerat, atât în trenul de Milano, cât și în oraș, viața prietenilor noștri începând ușor, ușor să devină din ce în ce mai grea.
Pentru început, lifturile care erau destinate persoanelor cu dizabilități, familiilor cu cărucioare, etc., nu funcționau. De ce? Pai, e și Crăciunul angajaților care se ocupă de funcționarea și mentenanța lor. Pe scurt, serviciile din gări sau spații publice nu erau disponibile, sau aveau disponibilitate limitată.
Apoi, în jurul catedralei din Milano erau amplasate celebrele căsuțe cu diverse produse, de la pretzel (da, au venit nemții în Italia), la pizza, condimente, blănuri, dar și alte articole kitchoase, pe care le observăm din ce în ce mai des prin târgurile din România.
Catedrala e impunătoare, iar de jos pare frumoasa… Pare… fiindca ochii nu au un zoom. Acoperișul, în mare parte era în renovare, cu schele și pânze care delimitau accesul, însă în zonele libere, marmura, pereții și statuietele erau pline de praf stătut cu anii… semn că „pe aici nu se trece” cu serviciul de curățenie, iar apoi nici restul turiștilor nu erau din cei mai grijulii.
Cireașa din vârful tortului a fost, de departe, nevoia omenească de a merge la toalete. Sunt semne mari în zona unde se găsesc ele, însă… țineți minte că, mai sus, am menționat ceva de serviciile publice? Ei bine, și toaletele au primit liber pe 26 Decembrie. Am înțeles, oarecum, situația… am zis că s-a defectat ceva… trafic mare, lume nebună…
Așa că am coborât la metrou, unde am găsit toaletele… din nou, închise. Ba chiar aveau ruptă (sau scoasă) și clanța, pentru a fi siguri de un lucru: este urât… turismul în Italia este urât de către unii italieni.
Atât de mare este acest dezgust, că abia după 1 km de mers pe lângă magazine de modă și tot felul de fast-food-uri arhicunoscute, am considerat să facem o pauză la o gelaterie pentru a servi un ceai și o înghețată. Abia acolo aveau „niște” toalete, însă erau departe, foarte departe de luxul din Gotthard Raststätte Süd.
Eliberați și cu mintea descrețită, am concluzionat pentru a treia dată că Italia a devenit o pubelă de gunoi turistic a Europei, iar doar satele, precum Colico și alte comunitati restrânse, mai spală din dezgustul italienilor pentru turism și turiști. Iar dacă e să le compar, aș recomanda mai degrabă toată valea vinului din Alsacia, de la Moulhouse la Strasbourg (Eguisheim, Riquewihr, Ribeauvillé, Kaysersberg, sau Sélestat), sau zone pitorești din zona Schluchsee-ului, sau Todtmoos-ului nemțesc, sau mirificile peisaje din valea Lacului Silser, cuprinzând sate precum Maloja, Silvaplana, Surses, până la Chur.
Revenind… trenul de întoarcere a pus mai multă sare pe rană, fiindcă deși era mai liber, vagoanele erau mai vechi, iar urcarea în tren a căruciorului a fost mult mai dificilă pentru că de data aceasta… aveam trepte de urcat și explicații de dat controlorilor, care ne întrebau până unde mergem cu hidoșenia, pe care sunt sigur că nu prea au văzut-o până atunci.
Intr-un final, ajungând acasă, planul era ca a doua zi să mergem către localitatea Como și să ne întoarcem acasă pe ruta Lugano – Tunelul Gotthard – Zürich – Brugg… însă am zis pas; aveam câteva cumpărături de făcut și am considerat că e mai bine ca prietenii noștri să petreacă mai mult timp cu fiica lor pe drumul de întoarcere.
După cumpărături, noi am luat drumul spre St. Moritz, bucurând-ne de doar câțiva kilometri cu teribiliști pe drumuri. Drept rămas bun, ne-a întâmpinat un italian „profesionist”, la intrarea într-un tunel, venind în partea opusă, depășind pe linie continuă un grup de cel puţin 5 mașini. Italiano vero!
Am ajuns la concluzia că marcajele sunt orientative, să îţi dai seama pe ce bandă să revii după ce faci o românească italienească de aceasta.
De aici a început de departe prima bucurie din această vacanță.
Peisajele minunate, serpentinele de dinainte de Maloja, la 1815m:
Vederile de pe platoul lacului Silser și Silvaplana:
Alte imagini la -5°C din pasul Julier, la 2284m
ne-au adus înapoi, cu pașii pe partea frumoasă a Pământului.
