#electrip: Am dat o fugă până în… copilărie. Cu Kona.

În sfârşit un drum pe care îl facem şi noi (eu şi cea care am ales-o să-mi mănânce restul de zile) în alt scop decât cel profesional sau cel de a rezolva treburi prin diverse locuri din ţară.

Sâmbătă aveam planificată o revedere cu nişte cunoştinţe de la Suceava. Însă am hotărât să plecăm de vineri după masă, întrucât nevasta a avut treburi „la sud de Carpaţi” şi revenirea în Braşov era … cel puţin temerară.

Ziua 1: Braşov-Ploieşti-Hanul Ancuţei / Răzeşilor

Aşa că, vineri, am tot urmărit periodic pe Waze si GMaps timpul necesar până la Ploieşti, de unde urma să preiau consoarta. Pe la ora 12:00 timpul sugerat era de 3 ore până la Mall Blejoi. Distanţă pe care în mod normal o faci în 1h20min-1h30min. La 15:00 când am mai verificat, timpul sugerat până la Ploieşti era de 5h30min. Aşa că s-a strigat „Bingo” pentru ruta pe DN1A – Braşov-Cheia-Vălenii de Munte-Ploieşti. Pe la 15:30 am reuşit să mă mai eliberez de şedinţe (în sensul că am avut şedinţe la care puteam intra direct de pe telefon) şi m-am pus la drum. Deşi şi DN1A a fost plin de trafic, inclusiv de camioane, faptul că are puţine localităţi pe traseu (iar cele existente nu generează un conflict de trafic (aşa cum se întâmplă în Buşteni) au permis ca în 2h24min să ajung Shopping City Ploieşti. Fiind în mare parte un traseu de coborâre, chiar şi în condiţii de aglomeraţie am scos un consum de 8,3KWh/100Km.

La Ploieşti am făcut o pauză de 30 de min cât să preiau consoarta şi să mâncăm ceva, apoi am revenit la maşină, am trecut-o în „Utility Mode” şi următoarele 40 min le-am petrecut într-o şedinţă, pe bancheta din spate.

Pe la 19:10 am pornit spre Suceava. Am zis că dacă prind mai liber, poate ajung până la miezul nopţii la hotel.

Recunosc, am circulat mulţi ani pe DN2, în perioada 2010-2014 făcând sute de mii de km pe acest traseu şi mi se părea cel mai bun drum din ţară. După 2014 am părăsit regiunea, am circulat şi pe alte categorii de drumuri, atât prin afara ţării cât şi prin ţară. Vineri seară, pentru a n-şpea oară am înţeles de ce DN2 este un drum al morţii. Combinaţia de inconştienţi, tupeişti kamikaze care fac triplaj la greu şi nenoricitul ălă de struţo-cămilă denumit „acostament”, sunt combinaţia fatală şi demnă de INDIA sau RUSIA, nicidecum de civilizaţia la care ne lăudăm că facem parte. Urgent, guvernul trebuie ori să amenajeze acest drum cu parapete median (ideal şi în condifuraţie 2×2 sau 2×1), ori sa marcheze tot acostamentul ca loc de parcare şi să prevină circulaţia pe acesta. Bineînţeles mai trebuie rezolvate sistemele de semnalizare rutieră, accesul în DN2 de pe drumurile locale, precum ŞI EDUCAREA POLIŢIEI RUTIERE CARE CIRCULĂ NUMAI PE ACOSTAMENT ŞI NU SANCŢIONEAZĂ PE ABSOLUT NIMENI CARE CIRCULĂ, la fel de prost şi de idiot ca ei, PE ACOSTAMENT. În imaginea de mai jos aveţi un exemplu de drum 2×1 (două benzi pe un sens, o bandă pe celălalt sens, x=sensurile de circulaţie despărţite de parapet median)

Într-un final am ajuns cu bine la „Castelul de Apă”, intersecţia dintre DN2 şi DN28, drumul către Iaşi. De aici, sincer să fiu, a revenit civilizaţia în trafic, tocmai prin dispariţia acelui „acostament consolidat”. Deja cam ne apropiam de limita de 4h de condus continuu şi maşina începea să mă atenţioneze ca măcar la o cafea să mă opresc, dacă nu vreau să fac o pauză mai… lungă. Aşa că am zis că numai bine, oprim pe la Hanul Ancuţei, luăm o ciorbă şi îi dăm talpă mai departe. Autonomia începea să scadă şi pe la Gherăieştii Noi, maşina deja mă avertiza că e mai bine să încarc. Am zis că nu e bai, văd până la Cristeşti cum se comportă şi, dacă e necesar, o pun acolo la încărcat maxim 10 minute. Aveam deja rezervată o cameră la Continental Suceava unde mi s-a promis acces la o priză Schuko (staţia lor Type2 fiind defectă), aşa că nu aveam nevoie de foarte mulţi KWh.

Eu sunt născut şi crescut pe graniţa moldavo-bucovineană, adică pe aliniamentul comunelor actuale Cristineşti, unde m-am născut şi de unde sunt şi socrii (este comuna unde se află Fundu Herţii, cartier al oraşului Herţa care la reorganizarea teritorială din ’46 – revizuită de dej&tovarăşi în ’53 a rămas pe teritoriul Românesc), şi Comuna Dersca, unde am avut bunicii şi trăieşte „moşu”, cu o poveste asemănătoare Herţei, dar care majoritar a rămas pe partea Românească, vetrele satului fiind strămutate după 1950: Turyatka la ucraineni şi Dersca pe actualul amplasament în 61, la finalizarea colectivizării). Din judeţul Botoşani, acestea sunt singurele două teritorii care au făcut parte din Ducatul Bucovinei pe vremea guvernării cisleithane , adică guvernator Moldav sub protectorat al Împăratului Austriac (motiv pentru care pe hărţile istorice o să găsiţi Bucovina şi la „noi” şi la „ei”)……… Dar pauză de la aspectele istorice că pot scrie cărţi pe tema asta. Aşa că pentru mine orice incursiune în acea zonă este o incursiune direct în copilărie. Iar dacă în continuare mai scap câte un regionalism, în caz că nu înţelegeţi, accesaţi şi link-ul :).

Ştiam că la Hanul Ancuţei în general îşi bat joc de mâncare, dar am zis că nu pot să exagereze şi cu un borş iar alivâncâ numai ei fac. Spre norocul nostru, era închis Hanul Ancuţei, aşa că am mers lângă, la Hanul Răzeşilor. Dacă la Hanul Ancuţei curăţenia este un plus dar mâncarea e mai mult de Doamne fereşte, la Hanul Răzeşilor e oarecum invers: mâncarea e decentă (atenţie, decentă, nu bună) iar curăţenia e aşa… tot decentă.

După ce am devorat un borş de sfeclâ, îmi tot stătea gândul şi la nişte hribi cu smântânâ. Eh, aici ne-am păcălit singuri, amândoi… oboseala, mâncarea caldă şi gustoasă l-au chemat aprig pe Moş Ene… Până să ne aducă nota de plată, am tras o aţipeală adâncă mai ceva ca Marea Neagră, aşa că am luat decizia să ne căutăm o cazare cât mai aproape pentru a evita să devenim subiect de ştiri a doua zi. Din fericire, la Hanul Răzeşilor am luat ultima cameră disponibilă. Mai conta că e un hostel de 1-2 stele? Absolut deloc. Şi zic ultima pentru că atunci când a venit hangiţa să ne zică că mai are o cameră ne-a zis: „Dacâ vreţi, puteţi mergi sâ o videţi pânâ mă duc sâ aduc nişti oghealuri sâ pun pi pat”. Deja dacă se aduceau oghealuri noi, clar că nu trebuia să desflocoşim patul să ne facem plovere din mohair ... aşa că am zis da din start, am plecat la maşină să iau bagajul, m-am întors în cameră. Camera, la fel cum e şi la bunica: cu lăicere şi cuverturi de lână, ogheal de lână care mirosea a muşeţel, ăsta era tratamentul bunicilor împotriva moliilor, paturi cu saltele pe arc, perne din pene de gâscă (cine a avut bunici la țară recunoaşte perna asta şi în comă). Un televizor strica peisajul pe acolo, dar în această atmosferă am adormit buştean.

Ziua 2: Roman – Suceava – Capul Câmpului

Ne-am trezit pe la 8 şi aproape 9. Când deschid telefonul, Homebank-ul ţipa de zor că am 11 plăţi de aprobat către Carge. L-am întrebat scurt „Ci ai ăi…?” (peste noapte mi s-a restaurat pachetul lingvistic de fabrică). Am făcut un duş şi am zis să mâncăm ceva. Am zis să nu începem dimineaţa cu ochiuri, brânză şi slănină, aşa că am plecat să mâncă ceva în Roman. Ocazie bună să mai punem şi maşina la încărcat.

În Roman am mers la Luca, lângă parcul din centrul oraşului. În februarie am mâncat aici o pizza foarte bună iar acum, la 6 luni distanţă pot să confirm că e cea mai bună pizza din lume. Şi am umblat prin ceva tări şi oraşe. Am lăsat maşina la încărcat la 50m distanţă, adică la chargerul celor de la E.ON. Numa bine am terminat de mâncat pizza, că maşina a şi ajuns la 80%.

De ce zic că e cea mai bună pizza din lume? Păi… blatul e suficient de pufos cât să fie cu adevărat crocant , mozzarela e fix cât trebuie pentru a nu da un gust de brânză, dar totuşi să se întindă şi să simţi că e acolo. Şi nu e aglomerată de ingrediente şi toate sunt puse acolo cu scopul de a da un gust, nu de a bifa o listă de componenţă. Iar sosul dulce de roşii o complementează perfect. O savoare! E atât de bună pizza asta că pentru ea prefer să încarc cu bani la E.ON decât să încarc gratis la Kaufland.

• 

• 

Ah… şi nevasta a luat un sandviş. Şi el a fost delicios şi foarte bine echilibrat. O pizzerie din asta de trotuar, cu iz de bistro, un interior primitor şi luminos exact cât trebuie, cu mult lemn la interior, lemn a cărui fibră şi textură a fost păstrată în ciuda lacurilor protectoare aplicate. Personalul atent şi serviabil, mâncarea bună şi la timp, un meniu restrâns. Atomsfera perfectă.

De la Roman ne-am continuat drumul spre Suceava. Până la intersecţia cu DN28 am evitat 2 tamponări – nişte tiruri au vrut să se urce pe noi când se „restrângea” acostamentul sau întâlneau alte vehicule mai lente care circulau pe acesta. Semnalizare? Păi, când mergi „călare” pe linia de demarcaţie între acostament şi banda de circulaţie, ce sens are să o foloseşti? O dată am avut noroc că am avut 50m liber pe contrasens, şi cu riscul încălcării liniei duble continue am dat o talpă şi am evitat pe contrasens, iar în cel de-al doilea caz am avut noroc că am putut să „ţâşnesc” prin dreapta celui din faţa mea (ironic, am ţâşnit chiar pe acel acostament) – care mergea cu 60 Km/h pe sector cu limită de 100 km/h – şi prin faţa tirului care tocmai vroia să se suie pe mine. Din contrasens se mai depăşeau două tiruri deci… Habar n-ai de ce sunt capabili muşchii fesieri până ajungi pe DN2 de la Bucureşti la Roman…

La Suceava ne-am oprit direct la Iulius Mall pentru a mai face nişte cumpărături. Aici am pus maşina la încărcat la staţia supraterană a celor de la evConnect. Ca de obicei, staţiile Type2 de la evConnect merg după… alinierea astrală. Deşi ei se laudă că staţiile lor furnizează 22KW AC, NICIODATĂ nu am reuşit să trag mai mult de 5.2KW din ele. La orice altă staţie de 22KW alimentez, trag cu 7-7,4 KW. Şi oricum sesiunile de încărcare sunt limitate la maxim 4h. Sincer să fiu, e mai mare deranjul să scot cablul să încarc şi asta mă cam descurajează să le folosesc staţiile. Păcat, că au multe staţii amplasate prin mall-uri şi locuri aglomerate.

• 

• 

• 

De la mall am plecat la nişte cunoştinţe şi na… a început întrevederea. Am aflat că defapt ei făcuseră o rezervare la un complex turistic în apropiere de Gura Humorului, pentru a beneficia şi picii de un mediu propice pentru a-şi descărca energia. Până să aflu că o să ne schimbăm locaţia, deja majoritatea din grup eram înscrişi la un meci între un Fume de la Budureasca (cel sec) şi o Tămâioasă de Cotnari ce tocmai s-a întors de la un colocviu de la Moscova. Aşa că, pe la 4 ne-am îmbarcat în 2 maşini şi am plecat Acasă, în Bucovina.

Am mers cu un clasic Passat 2.0TDI, cutie manuală, Koniţa odihnindu-se şi ea, rămânând fără un om apt să o conducă. E prima dată în ultimele 8 luni când am stat mai mult de 30 de min într-o „termică” şi muuult timp de când am mai stat atât de mult într-o maşină cu cutie manuală. Poate sun a ipocrit dar realitatea e că…. băi frate, am obosit eu, care stăteam în spate, dară şoferul… dacă n-a mestecat la ambreiaj şi timonieră de ameţisem, nu alta…

• 

• 

• 

• 

Acasă în Bucovina este un complex agro-turistic situat înainte de localitatea Capul Câmpului (da, ştiu, glume cu Capu’ la Câmp s-au tot făcut de cei care nu cunoşteau zona). Drumul până acolo este asfaltat şi în stare foarte bună. Este situat într-o poieniţă de brazi, fagi, arţari şi ştejari, pe malul Moldovei (râul, nu regiunea). Un loc numai bun unde te poţi deconecta de la cotidian. Complexul este unul în plină dezvoltare, dar are deja herghelie şi ţarc pentru animale de călărie (ponei şi măgari), are locuri de joacă pentru copii (tobogane, bouldering pentru căţărare, jumping pit) iar bucătăria este una pe foc deschis (însă bine gândită astfel încât nu se simte urmă de fum sau de mâncare gătită).

Ne-am pus la o masă între stejari şi am consultat „oferta” de ospăţ. Mi-au sărit ochii pe un păstrăv cu hribi, iar pentru desert am rămas blocat la nişte chiroşti. Vroiam tare mult şi o porţie de scrijăli, dar din păcate sunt doar pe meniul de iarnă.

Înainte de a explica ce sunt chiroştili şî scrijălili, am să fac o mică paranteză „lingvistică”. Noi, prin partea aia de ţară vorbim mai palativ – adică limba (organul) e mai „relaxată” şi nu „depăşeşte” dinţii. Vorbim o italiană mai … dulce (duti, scuzâ, pupi). Unii, trecând în alte regiuni ale ţării, din dorinţa de a scăpa de anumite etichete, au început să translateze (adică a muta un corp /figură dintr-un loc în altul) în bucureştenză şi au apărut accidente de scriere care ori înlocuiesc aiurea ă/â/ş cu e/i/s sau nu respectă adaptarea de gen, unele cuvinte fiind adresate la gen masculin/feminin, ele fiind de gen neutru. Instinctul ăsta de a „scăpa” de accent a fost cumva implantat în subconştientul fiecăruia încă de când eram mici. Ţin minte că atunci când eram mic şi ajungeam prin Bucureşti şi trebuia să-mi fac lista de cumpărături (da, am fost învăţat de foarte mic să nu plec la cumpărături fără listă), ajungeam prin diverse magazine cerând două perechi de piloţi în loc de chiloţi, fiind prea mic la vremea aia să ştiu cine e Ţiriac şi că nu suntem rude – şi asta pentru că mi se părea „prea de la ţară” să zic chiloţi. Pe principiul ăsta au ajuns prin presă şi chiar în DEX multe cuvinte greşite cu ar fi Dărăbani (corect este Darabani), chiroşte (doar plural) în loc de chiroşcă/chiroşti, alivancă în loc de alivâncă/alivâncâ, scrijele în loc de scrijăli (pentru că noi scrijălim, nu scrijelim) şi lista continuă.

Păstrăvul a fost la cel mai înalt nivel – fraged, copt cum trebuie, hribii divini – însă chiroştile au căzut victime „haut-cuisine-ului”. Şi da, au fost victime pentru că în mod normal acestea se serversc doar fierte, aşa cum se vede în imaginea de mai jos.

În schimb, aici au fost puse într-un sos de vanilie, care a mai fost şi gratinat pe deasupra. Asta este o greşeală mare în bucătărie pentru că la gratinare, sosul de vanilie se „brânzeşte” şi capătă un gust de zer. Ceea ce…. n-a fost bine. Dar chiroştile au fost compensate de un Sauvignon Blanc de la Cramele Recaş, servit cu gheaţă pentru a-şi impregna aroma şi savoarea până şi în cel mai îndepărtat vas sangvin.

Când s-a lăsat seara, ne-am întors la locuinţa gazdelor pentru a participa la continuarea disputei moldavo-muntene dintre Tămâioasa de Cotnari şi Fume-ul de la Budureasca. A rămas că meciul se va relua pe meleaguri Braşovene la proxima ocazie.

Ziua 3: Suceava – Vatra Dornei – Baraj Bicaz – Gheorgheni – Braşov

Duminică dimineaţă a trebuit să ne vedem şi cu nişte cumătri ce erau cazaţi la Conacul Domnesc din Suceava. Am zis că e numai bine, trecem noi pe acolo, ocazie cu care mai băgăm şi ceva electroni în acumulatorul Koniţei.

Acum, trebuie să vă menţionez că în Moldova, cel mai mare grad de rudenie este cumătrul. Te mai cerţi cu părinţii, fraţii, surorile, verisorii, dar cu cumătrul niciodată. E practic o erezie. De aici şi obligativitatea întrevederii atunci când primeşti un telefon cu „ăi cumătri, am vorbit asarâ cu cumătru şî ni-o zâs câ eşti în Suceava. Hai dacâ ai un ceas (unitate de timp în Moldova – 15 min) sâ ni videm să bem ceva”. Nu ai altă replică decât „da ăi cumătri, ni videm amu”. (amu este un regionalism pentru acum). Precizez că am băut cafea, era foarte necesară pentru toţi, fiind ora 11.

De aici am zis să luăm prânzul la un alt restaurant unde mâncarea este delicioasă şi pentru care trebuie să faci un ocol de 100 km doar pentru a-ţi bucura simţurile şi a te reconecta cu divinitatea. Este vorba despre Hotel Restaurant Dorna situat chiar la baza pârtiei de începători din Vatra Dornei, lângă parcul Veveriţelor. Aici eu m-am înfruptat cu o ciorbă rădăuţeană şi o porţie de hribi cu smântână şi mămăligă, consorata a luat o ciorbă de văcuţă şi o tocăniţă din muşchi de vită, cartofi copţi şi salată de murături. Pentru o oră s-au deschis porţile cerului şi vorbele s-au odihnit şi ele.

Răpiţi din transă de un telefon banal, ne-am pus la drum spre Barajul Bicaz. Am auzit acum ceva vreme, că DN15 a fost deschis şi reabilitat pe malul lacului Izvorul Muntelui şi cum nu am mai trecut pe acolo de aproape 20 de ani am zis hai…

De la Vatra Dornei şi până la Poiana Largului, drumul este un răsfăţ, o incursiune peste timpuri. Satele rustice bucovinene, Bistriţa mereu grăbită „să prindă Siretul”, dealurile brăzdate de nunanţe de verzi de la îmbinarea păşunilor cu pădurile de brad. Acest verde este pigmentat pe ici, pe colo de turme de oi şi vaci care pasc nestingherite de trecerea timpului. Semeţ, din loc în loc, câte o stâncă se desfată în aerul montan. Până la intrarea în Broşteni drumul este în stare foarte bună, fiind aplicat un covor asfaltic acum 3 ani, însă de la Broşteni la Poiana Largului, nenumăratele plombe asfaltice provocând un discomfort. Nu mare, dar e acolo.

De la Poiana Largului la Bica în schimb….. e de ocolit. Într-adevăr a fost consolidat drumul în punctele unde existau izvoare sau alunecări de teren, viaductele au fost reabilitate. Însă între aceste lucrări nu s-a mişcat un fir de praf. Aşa că 300m mergi pe asfalt nou, următorii 300m sunt traseu de offroad. Şi distracţia asta ţine cam 35km.

Cu toate astea, peisajul de pe malul lacului este mirific, zona fiind în plină dezvoltare cu multe pensiuni ce nu par să aibă mai mult de 10 ani. Zona are un potenţial turistic imens, dar capetele (de bară) ce guvernează acel teritoriu nu prea par a face ceva concret pentru dezvoltare.

La Baraj, spre surprinderea mea era multă lume, ne-am învărtit vre-o 15 minute să găsim un loc de parcare.

În zona barajului s-au cam înfiinţat tot neamul de tarabe. Oare când ne vom învăţa că aceste tarabe, insalubre, nefiscalizate, fără marfă de provenienţă locală şi mari producătoare de mizerie şi poluare dăunează grav turismului? Când le desfiinţăm? Şi să nu-mi zică careva că nu-şi permite să dea 30 de lei pe o porţie de mâncare la un restaurant civilizat în timp ce preferă să ia 10 mici de la tarabă infectă (nu cred că găseşti mic sub 5 lei).

De aici am plecat direct spre Braşov via Gheorgheni. Am mai făcut o pauză „fiziologică” la Gheorgheni, unde am lăsat şi maşina să se încarce puţin. De la Vatra Dornei a fost prima posibilitate fezabilă.

Sumar electromobilistic

Aceast traseu a avut puţin peste 1000 Km (1061 conform odometrului maşinii). Maşina mi-a câştigat încrederea şi ştiu că nu mă lasă balta. Deasemenea, m-am învăţat şi cu reţeaua de încărcare din România. Asta înseamnă că nu am nicio reţinere în a descărca foarte mult acumulatorul. De nenumărate ori am ajuns sub 10% la destinaţie, fără a avea vre-o emoţie sau a menaja maşina. La „drum lung”, dacă nu am treabă câteva ore, niciodată nu încarc peste 80%. Asta înseamnă că şi în condiţiile în care dau numai de staţii de 50KW, nu stau mai mult de o oră.

Pe traseu am avut următoarele încărcări:

Locaţie încărcare	Energie	Timp	Cost
E-ON Roman	45,9 KWh	60 min	78,05 RON
Iulius Mall Suceava	3,97 KWh	60 min	5,52 RON
Conacul Domnesc, SV	17,1 KWh	26 min	29,07 RON
Mol Gheorgheni	15,5 KWh	21 min	26,42 RON
Total	82,47 KWh	167 min	139,06 RON

Da, am preferat numai staţii cu plată pentru că … sunt libere. Cu toate astea, tot am avut un cost la aproape o treime din costurile unei termice.

Bineînţeles, veţi spune că „da’ ai stat aproape 3 ore la încărcat”. Da… dar la prima mâncam, la a doua eram la cumpărături, la a 3-a luam o cafea cu cineva, la a 4-a mă… întindeam picioarele după 4h de condus. Real, încărcările nu mi-au rupt o singură secundă.

Alţii ar spune că am mers numai cu 70-80 pe limită de 100 Km/h pentru a scoate autonomie de 400 Km.

„Foaia de parcurs” arată în felul următor:

Ziua	Distanţa	Timp	V. Med
1	434 Km	7h 14min	60 Km/h
2	146 Km	2h 23min	61 Km/h
3	480 Km	8h 41min	55 Km/h
Total	1060 Km	18h 18 min	58 Km/h

Acum, să vedem ce zice şi GMaps pentru cele trei zile de traseu, dacă aş fi condus fără oprire:

Bine, duratele astea sunt indicate pentru condiţii ideale de trafic , fără aglomeraţie pe DN1A, fără căutat loc de parcare, fără stat după căruţe, fără stat la semafor în Ilişeşti (acolo DN17 este în reabilitare şi se circulă alternativ, pe o bandă). Ah, şi GMaps nu ştie că am mai stat 40 de minute în şedinţă.

Timpul total indicat de GMaps este de 17h şi 41 de minute, cu 37 de minute mai puţin decât tot ceea ce am făcut eu. Dacă scădem numai timpul în care am stat în şedinţă, deja sunt sub timpul indicat de GMaps.

Aştept eroul care să-mi spună că el conduce 18h fără pauză.

Am mai făcut acest traseu şi cu termica, cu ani în urmă. M-am uitat în Google Timeline şi când am adunat timpii au fost apropiaţi de timpul electricei cu tot cu încărcare. Cu 30 de minute mai mult chiar. Bine… aveam cel mai mare duşman al depăşirilor: cutie de viteze. Şi cu 8 trepte. Şi tot mai făceam o pauză de măcar 30 de minute la 4-5 ore de condus. Ce e drept, cu Kona „croşetez” mult mai uşor traficul.

Această călătorie, cu o electrică, nu mi-a alterat deloc starea emoţională şi percepţia acestei mici escapade pentru că nu am avut anxietate în privinţa autonomiei maşinii, nu am avut temeri că mă lasă maşina pe drum, nu am avut vre-un dubiu că „of vai, e electrică şi nu pot face aia sau ailaltă cu ea” – pur şi simplu koniţa mi-a fost sprijin, nu grijă. Şi da, poate orice poate o termică şi chiar muuult mai muuult!

În concluzie, dacă scapi de paranoia autonomiei şi eşti dispus să plăteşti pentru încărcare, iată că electrica nu mai este aşa de înceată, chiar dimpotrivă. Şi asta în condiţiile în care chargerele de peste 75KW sunt rarităţi la noi.