by A trecut mai bine de o jumătate de an de la ceea ce atunci părea o aventură: un drum de aproape 5000 km cu o mașină electrică pe autostrăzile din centrul și vestul Europei. Tot cam o jumătate de an a trecut și de când am îndrăznit să cutreier Grecia până în străfundurile Peloponezului, ca o a treisprezecea muncă pe care Hercule nu a mai apucat să o ducă la bun sfârșit.
A venit apoi prima iarnă și, odată cu ea, temerile celui aflat în fața unei stări de lucruri pe care nu o mai cunoscuse până atunci, dar care mi-au redeșteptat dorul de ducă, asemenea unui explorator întârziat, rătăcit în propriile-i căutări și autodepășiri.
Aveam nevoie de o iarnă adevărată. Crăciunul l-am petrecut la Cheile Grădiștei, sus, la Fundata, unde numai tunurile de zăpadă de pe părtia aia anemică ne-au mai amintit că suntem în decembrie. Tunurile obosite și cei câțiva fulgi, care s-au încăpățânat, totuși, să cadă, mai mult în ciuda unui Moș Crăciun care a trebuit și de data aia să își lase sania acasă.
Pe undeva, începusem să îl invidiez pe Bjorn Nyland, cu iernile lui adevărate, care pun la încercare reziliența binomului om-mașină. El – același om, iar ea, mereu altă mașină.
Cu ciudă, am urcat la Cabana Dichiu, pentru că îmi era dor de zăpadă și pentru că aveam nevoie de a-mi simți mașina mușcând din nămeți, topind altitudini și spulberând temeri neîndreptățite. Odată acolo, sus, lucrurile au fost simple, mult mai simple decât păreau și un gând a început să mă cotropească, chiar înainte de a trece în anul cel nou: Bucovina.
Bucovina, pentru cei care nu știu ce înseamnă ea pentru un șofer al unei mașini electrice, este azi, când scriu acest articol, un alt loc necunoscut, pe care trebuie să îl marchezi involuntar și poetic cu o pată albă, pe care să scrii „Hic sunt leones”. Da, Bucovina este, încă, locul unor realități neștiute, despre care încă auzi din spații interioare cântece de sirenă, ce te pot aduce (cu mașină cu tot) pe o platformă benignă, despre care îți va fi oarecum jenă să povestești în acest mare joc borgesian al unei cunoașteri integrale, pe ale cărui zaruri numai cei ce nu-și ascund statutul de „early adopter” îndrăznesc să le arunce.
Exagerez? De la Târgu-Mureș până al Suceava sunt aproape 300km de drum montan bucovinean, pe care nu găsești nici măcar o stație rapidă, iar cele care oferă curent alternativ pot fi numărate pe degetele de la o singură mână.
Drumul a fost lung și întortocheat. Prin Transilvania sunt cam 680 km pănă la Casa Octavian din Sucevița, iar ziua de iarnă e scurtă, traficul cumplit și doar câțiva pași de autostradă, înainte de Târgu-Mureș. Autonomia nu mi-a dat niciodată mult de furcă în Kona. Sunt peste 400 km de acasă până la locul de popas, dar am fost 4 adulți în mașină, iar vremea destul de rece și umedă, la care mai adaug și diferența de altitudine de câteva sute de metri au impus o oprire de realimentare. Putea fi și la Rompetrol, la Gura Văii pe Valea Oltului, stație deschisă de curând, dar putea fi și la Tălmaciu ori pe centura Sibiului, la oricare dintre cele două stații Mol din zonă, fără să mai pun la socoteală stațiile rapide din Sibiu, însă s-a nimerit ca stația de la Kaufland, din Râmnicu-Vâlcea să fie liberă.
E mai puțin de un an de când am mașina asta, dar îmi amintesc deja cu un soi de nostalgie cum îmi drămuiam în minte și pe hârtie electrowații-oră în drumurile din țară, de la care nici măcar pandemia nu m-a oprit. Încerc o părere de rău că nu am salvat măcar câte un print-screen pe lună cu stațiile rapide din Plugshare, pentru o percepție mai apropiată de realitate a evoluției rețelei de încărcare (vezi evoluția aici).
Până la Târgu-Mureș am oprit cateva minute la Mediaș, că așa e bine, să mai vezi și cum arată „pământul nedesțelenit”, unde mașina electrică încă pendulează între magie neagră cu iz medieval și moft postmodernist din mileniul trei.
În Târgu-Mureș, am înnoptat foarte aproape de Kaufland. Consumul mediu pe cei 415 km a fost de 16KWh/100km. Am încărcat în dimineața următoare și am pornit cu 94% din capacitatea bateriei. Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate! Mai aveam 260 km, nu prea mult, dar se anunța ninsoare și știam că urmează să urc până în potcoava Călimanilor și apoi să țopăi peste toate cele trei Obcine, fără să am speranța de a mai alimenta cu curent continuu.
Am ajuns seara la Sucevița. cu mai puțin de 80 km de autonomie rămasă și un consum mediu pe acest al doilea segment de 18KWh/100km. Pe distanța celor aproape 700km, pe lângă cei cam 52KWh din baterie de la plecare, am încărcat puțin sub 77 KWh, folosind ultimele două cupoane gratuite ce mi-au fost oferite în ianuarie de Kaufland.
Au urmat trei zile de basm, în care am vizitat aproape tot ce trebuie văzut în colțul ăla de țară: mănastiri, cetăți, muzee și chiar am urcat pe Transrarău, pănă la Pietrele Doamnei.
1 februarie – 147 km cu 19,1KWh/100km
2 februarie – 180 km cu 16,5KWh/100km
3 februarie – 160 km cu 16,4KWh/100km
Am încărcat doar noaptea și doar la pensiune, folosind o priză Schuko și un prelungitor ieftin. Desigur, și-a dat duhul, dar l-am înlocuit cu unul mai „sănătos”, împrumutat pentru o noapte de la un electro-automobilist din Rădăuți, Adrian T., pe care l-am cunoscut cu această ocazie și căruia îi mulțumesc din nou pentru ajutor!
La întoarcere am ales altă rută, prin Gura Humorului, Roman, Bacău, Buzău. De data asta, vremea a fost foarte primăvăratică, iar stațiile mult mai des întâlnite, așa că am încărcat „ca la carte”, până la maxim 72% din capacitatea totală, pragul de la care puterea de încărcare la Hyundai Kona scade puternic. Am oprit, deci, la Kaufland Roman și la Rompetrol Adjud, ambele stații gratuite. Am condus cum conduc și vara pe DN2, fără să menajez bateria, dar nici ca să caut amenzi cu lumânarea. Ultima încărcare a fost la Buzău, unde am poposit mai mult și de unde am plecat cu bateria încărcată la 80%. După 460 km de drum, parcurși cu 17,5KWh/100km, am înnoptat într-un sat uitat de lume, la Aluniș, aproape de situl rupestru de la Bozioru, cunoscut și ca Țara Luanei, în vecinătatea bisericii în piatră din acel cătun. Și de data asta, gazda mi-a oferit bucuroasă încărcare gratuită pe timpul nopții.
Cu 80% nivelul de încărcare a bateriei, în ziua următoare am vizitat colecția de chihlimbar de la Colți, pentru ca apoi să plecăm spre casă prin Vălenii de Munte, Ploiești, Târgoviște, Pitești și Craiova.
Am încărcat pentru ultima dată la Kaufland, la Pitești, unde mi-am folosit primul dintre cupoanele lunii februarie, pe care le-am primit tocmai la timp. Stația mi-a comunicat un consum de 38,5KWh (ca toate celelalte date prezentate, și acesta include pierderile). Am ajuns cât încă era lumină la Băilești, după alți 400km cu mai bine de 40% din baterie încă disponibil și cu un consum mediu de 15,1KWh/100km.
Dacă exceptăm costul lichidului pentru parbriz și pe cel al spălării aproape ritualice a sării de pe mașină, este purul adevăr că întregul drum a fost gratuit.
În total, descoperirea Bucovinei hibernale a însemnat parcurgerea a 2044km, consumând (conform datelor raportate de mașină) 341,5KWh. Asta înseamnă un consum mediu de 16,7KWh/100 km pentru întreaga excursie. E mult? E puțin? Contează?
Uite așa am mai împins o limită. Una a mea, nu a mașinii mele, una a încrederii că viitorul este deja aici. Trebuie doar să dau un pic frâu liber instinctului de a descoperi ce este dincolo de limitele știute, văzute, să nu mai tratez lumea exterioară cu frică ori delicatețe.
Așa că îmi verific starea de încărcare a bateriei mașinii și aia personală, care mă împinge către noi terrae incognitae și plec acolo. Acolo unde cu siguranță sunt leones.
