by Jurnalul primelor două zile îl găsiți aici.
Ziua 3: Suceava – Iacobeni – Săpânța – Baia Mare (360 km)
Sâmbătă dimineață m-am întors la Suceava pentru a ne reuni cu gașca, la Conacul Domnesc. Lăsasem peste noapte mașina la încărcat, bateria era plină. Am plecat mai de dimineață pentru că trebuia să trec și pe la o rudă, să-i las ceva din partea tatei – niște zacuscă cu hribi și gem de gutui. Încă de când am sunat-o, spre surprinderea mea, această rudă îmi spune că are o stație de încărcare lângă casă, la Hotel Continental și că a vorbit deja cu fetele de la recepție să mă lase să încarc.
Acuma nu știu cum să vă zic…. dar clar nu mă așteptam la asta de la o persoană de 76 de ani. M-am uitat pe PlugShare, iar din informațiile de acolo nu am reușit să-mi dau seama dacă stația mai există sau este funcțională. Așa că am zis clar că trebuie să încarc măcar pentru o actualizare a stației în PlugShare. Totul a decurs super ok, aveam deja un voucher în Polyfazer de la rețeaua Continental, ceea ce a însemnat că am încărcat gratuit. Poate în viitor o să facem o serie de articole dedicate rețelelor hoteliere cu stații de încărcare. De aici am resetat trip-meter-ul și am purces spre Conacul Domnesc.
Stabilisem ora de adunare la 08:30. Tudor plecase mai de dimineață cu Peugeot-ul înapoi spre Timișoara, fiind răpit de obligații profesionale, așa că la drum, ne-am aliniat în formația Ioniq5, 2 x Hyundai Kona (a mea și a lui Cristi – Highway model 2021), ID.4 și Tesla Model 3.
După scurte consultări asupra traseului și a hărților meteorologice, stabilim că dacă o să fie vreme bună urcăm până la Cabana Deea la Pietrele Doamnei, dacă nu, mergem direct spre Maramureș. Am plecat toți la drum, respectând principiul din zilele următoare referitor la punctele de întâlnire / regrupare. De pe traseu, sun lumea și comunic următorul punct de regrupare: Socar Câmpulung Moldovenesc.
Aici facem un popas scurt în principiu pentru a face o poză de grup și pentru a mai vedea dacă are sens sau nu să urcăm pe Rarău, în condițiile în care eram sub un plafon de nori destul de consistent și nu doream să repetăm experiența de la Sfânta Ana.
Stabilim că ne continuăm drumul spre Maramureș iar la Borșa ne reauzim pentru a vedea unde luăm prânzul. Ne punem la drum, traversăm anevoios Câmpulungul (duminică dimineața, lumea care pe la biserică, care pe la obor), dar imediat după Sadova se deschide peisajul și adevărata frumusețe a Bucovinei: sate de munte cu case răsfirate, case tradiționale și, cireașa de pe tort, case cu motive tradiționale care umuplu de culoare și viață văile de munte străjuite de pășuni și păduri.
Furat de drum și peisaj, mă trezesc cu Konița în modul sport. Geografia nu a mai înlesnit recepția postului de radio, dar brusc muzica nu mai venea de la boxe. Au urmat aproape 90 de minute de … vis…. Curbe desenat perfect, lărgite la perfecție pentru a nu deranja traficul din sens opus, sate cu o arhitectură impecabilă, o vale a Bistriței de poveste. Trafic la minim. De la Ciocănești pierzi și semnalul pentru telefonie mobilă așa că, absorbit de peisajul mirific, asfaltul perfect (drum făcut de UMB, deh) și dorința Konei de a devora traseul propus.
Mă trezesc brusc într-o oroare de localitate cu case hidoase, îngrămădite, una mai mare ca alta, care din lemn, care din piatră care din BCA, care în stil mediteraneean, care cu retrageri de zeci de metri, care mai că aveau balconul peste DN… Asta în timp ce ești acompaniat de un miros general de canalizare, că nah… primăria din localitate probabil nu s-a gândit că o să explodeze construcțiile civile în așa mod. Presupun că multe imobile au și autorizații de construcții. Doar presupun.
Oroarea asta de localitate se numește Borșa. Aici, fala și mândria moroșană se manifestă în cel mai kitsch mod posibil în materie de construcții civile. Bucureștiul anilor 90-2000 e de departe mai logic și mai organizat decât ce se întâmplă acum prin Maramures. Cunosc multe persoane care străbat țara din Muntenia până în Maramureș pentru a merge la ski la Borșa, dar zău dacă îi înțeleg de ce acceptă să plătească niște sute de lei pe noapte pentru a sta cazați în astfel de enormități. Dar nu-i ca și cum aș fi mare expert în turism, oi fi eu mai de ”modă veche”.
Revenind și conectivitatea la rețelele de comunicații, sun restul găștii pentru a vedea fiecare pe unde e și care e gradul de iminență a foamei. După un scurt sondaj se stabilesc următorii parametri: să mâncăm maxim pe la 13:30, o mâncare bună, pe undeva spre Sighet întrucât Kona lui Cristi avea nevoie de 20 de minute de încărcare pentru a ajunge direct la Huedin, iar Marius avea nevoie de o încărcare ceva mai consistentă la Model 3.
Așa că apelez la ”baza de date internă” cu locuri de mâncat între Borșa și Sighet, iar după 5 telefoane, singurul restaurant care îl găsesc disponibil și pentru cei care nu erau cazați a fost la complexul ”Dacii Liberi”. Comunic locația tuturor și purced spre ultima enclavă de daci liberi, născuți vii, autodeterminați și auto…..
Ajung acolo și am zis hai…. să văd pe unde e lumea…. Lumea abia intra în Borșa, Tesla mai avea nevoie de o încărcare de siguranță ca să ajungă la Sighet și uite așa am stat o oră să îi aștept…. aia e… dacă m-a mâncat în… talpă, acum stai Mitruță și așteaptă…. Nu a fost bai, pentru că am trecut mașina în utility mode și am tras un puiușor de somn deosebit de bine venit.
Într-un final se reîntregește gașca și apoi iau meniul la studiat… Acum, eu la istorie nu am fost cel mai sârguincios elev și recunosc că la mine în mare parte acest capitol este bazat pe culegeri populare și nu neapărat pe studiu intensiv de izvoare documentare. Cu toate astea, m-a bucurat enorm să aflu că, pe lângă wireless, dacii au fost adevărați inovatori și la capitolul culinar. Deși oculta mondială se încăpățânează (și special am ales un verb daco-tracic) că roșia, porumbul și cartoful au fost aduse de soroșistii Amerigo Vespucci și Cristofor Columb după călătoriile lor spre Antile – adevărul e că acestea erau defapt cultivate și preparate de mult timp înainte de Burebista, fiind integrate în mâncăruri tradiționale, în circulație pe teritoriul nostru de peste 3000 de ani.
Atât de troglodiți au fost (și încă sunt) vesticii că până pe la 1800 considerau că roșia e otravă, bașca au și mai încercat să-l omoare pe unul cu roșii puse în mâncare… Defapt, acum înțeleg și eu de ce la fiecare masă îmi tot pune nevasta salată de roșii pe lângă mâncare…
După ce am servit masa, ne-am îndreptat toți către Kaufland în Sighetul Marmației pentru a lăsa Konița lui Cristi și Tesla la încărcat. Eu am făcut o scurtă sesiune de cumpărături, pentru că fiind sub efectul radioactiv al acceleratorului de particule părintesc, mi-am uitat geaca la părinți și prin Maramureș un frig și o ploaie de nu-ți venea nici să te uiți pe geam…. Întrucât o parte din gașcă nu văzuse Săpânța, am zis că mergem cu Konița mea să vizităm Cimitirul Vesel și Mănăstirea Peri.
Dacă la Cimitir a mers treaba mai… repede, la Mănăstirea Peri, având și un arhitect în grup, s-a cam întins discuția…. Am analizat turnul din lemn – una din cele mai înalte construcții de lemn din lume – de mai era puțin și ne apucam să-l desfacem…. Am apreciat contribuția inginerilor structuriști în realizarea unei adevărate minunății. Asta dacă o fi fost vre-un inginer implicat în tot procesul întrucât anumite abordări clar nu sunt optime dar… dacă turnul stă în picioare și încă nu a fost dărâmat de vânt e deja dovadă de măiestrie.
De la Mănăstirea Peri ne-am întors la Sighet să-l lăsam pe Marius să-și ia Tesla, apoi am purces spre cazarea din Baia Mare. Drumul a fost de Doamne ferește! Deși asfaltul a fost impecabil, din Mara și până la Baia Sprie vizibilitatea a fost sub 20m. Altceva înafară de lumina difuză a stopurilor mașinii din fața mea și a led-urilor unui GLE nu am văzut. Băi nene, bat porcăriile alea de led-uri de la Mercedes de-ți fac ochii la ca la broască atunci când se apucă de sudat…. Iar ăsta cu Mercedesul a stat la fix 5m în spatele meu tot traseul… Nu mai zic că pe acest sector n-ai 30m de linie dreaptă, drumul fiind extrem de virajat.
Ajunși la Baia Mare, am virat spre lacul Firiza la cazarea noastră bine ascunsă în munții pitici la nord de oraș. Aici am descoperit niște oameni de excepție, cu har de poveste și ospeție. Nici că putea fi mai frumos!
Da, am ajuns la destinație fără să fi încărcat de la Suceava la Baia Mare. Mașina a mers impecabil, nici că am avut grija autonomiei sau – vai Doamne – să mă apuc pe vre-un sector să merg ”la consum”. Am mers normal (cu excepția unui anumit segment din traseu unde am mers peste normal) și totul a fost perfect. Cu excepția vremii care de la Borșa a fost sub orice critică. Preferam ninsoare…
Ultimii 10 ani din viata i-am dedicat securitatii ciberneticii, astazi fiind arhitectul la nivel global pentru solutii de securitate in domeniul identitatii si administrarii accesului. Aceasta implicare a insemnat si dezvoltarea unor programe de masterat de securitate cibernetica la universitati din Romania. Iubesc antreprenoriatul si intraprenoriatul, motiv pentru care ma gasiti implicat activ in multe preacceleratoare si acceleratoare de inovatie tehnica, din Romania.
