Care este preţul real pentru încărcarea electricei cu 1KWh ?

Odată cu adoptarea în masă a autovehiculelor electrice, cea mai aprinsă discuție are loc pe subiectul costurilor electromobilităţii versus mobilitatea tradițională bazată pe combustibili fosili. Această discuţie are ca punct critic volatilitatea preţului energiei electrice şi posibilitatea de accizare a acesteia.

Nu de multe ori, proprietari de autovehicule electrice sau entuziaşti ai electromobilităţii, aduc ca argument principal costul scăzut cu asigurarea energiei de deplasare, argument câteodată susținut cu date concrete, de multe ori fiind bazate pe o zvonistică paralelă cu realitatea.

Suntem deja familiarizaţi cu reţeaua de staţii de încărcare disponibile în România, şi ceea ce poate fi cu uşurinţă observat este variaţia preţului pe KWh, în unele cazuri fiind gratuit, în alte cazuri depăşind zeci de lei.

Ceea ce urmează este adresat consumatorului final, nu este o prelegere pentru investitori sau antreprenori care doresc să intre pe această piaţă. Pentru ei analiza este mai complexă şi necesită un nivel de aprofundare mult mai ridicat. Dar am considerat că este util să avem o referinţă, o aproximaţie, a costului real a energiei cu care ne încărcăm autovehiculele electrice, chiar şi atunci când alimentăm gratuit. Anticipat, mulţumesc tuturor celor care au făcut posibilă electromobilitatea în ţara noastră.

Ce este KWh?

Un Wh (watt-oră) este o unitate de măsură pentru energia transferată unui sistem într-un interval de timp finit. Deşi el nu face parte din Sistemul Internaţional de Unităţi, acolo fiind stipulat Joule-ul ca unitate de măsură, atunci cand avem de-a face cu energie direct convertibilă, matematic vorbind, este mai facilă exprimarea în W (1W=1J/s).

Un KWh (KiloWatt-oră) reprezintă cantitatea de energie transferată printr-un sistem capabil să proceseze o putere de 1000W timp de o oră.

Bineinţeles, exprimarea este destul de simplistă întrucât în practică, în funcţie de modul de transfer, există pierderi sau transferul de putere nu este constant în timp, dar scopul acestui articol nu este substituirea cursurilor de la facultăţile de profil din cadrul universităţilor politehnice.

Traseul energiei electrice, foarte simplist exprimat, este compus din:
1. Instalaţia de producere a energiei electrice. Aici încadrăm instalaţii cum ar fi hidrocentralele, termocentralele, reactoarele nucleare, panouri foto-voltaice, instalaţii eoliene, etc.
2. Reţeaua de distribuţie care are ca rol principal transportul energiei de la instalaţia de producere a energiei electrice către un punct de consum. Reţeaua este cel mai vizibil lucru pentru noi, fiind reprezentată din conductori şi elemente de susţinere (stâlpi şi fire) precum şi de echipamente specifice de transfer energetic şi distribuire a energiei dintr-un etaj energetic în altul (comutatoare de circuit, transformatoare) şi alte elemente de siguranţă şi protecţie.
3. Punct de consum (sau priza de putere) reprezentată de locul în care un consumator se poate branşa pentru a consuma energia distribuită. Cel mai des este vorba de banala priză din perete sau alte tipuri speciale de prize, dezvoltate pentru scenarii specifice (uz industrial, condiţii de contact etc.)

În România, energia electrică este:
– Preponderent (>99.5%) produsă şi distribuită prin Sistemul Energetic Naţional (S.E.N) care cuprinde totalitatea instalaţiilor pentru producerea, transportul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice, care, indiferent de gestionarul instalaţiei respective sunt interconectate şi au un regim comun şi continuu de producere şi consum^[1]. Date despre starea producţiei şi consumului energetic din România pot fi accesate aici.
– Nesemnificativ (<0.5%) produsă din surse regenerabile (solar/eolian, hidro) şi consumate în imediata proximitate a instalaţiei de producere. Aici ne referim la energia produsă în gospodării de panouri fotovoltaice, centrale eoliene sau micro-hidrocentrale şi ne-introduse în reţea.

Astfel, înainte de consumarea oricărui Wh de electricitate, pentru energia dorită avem 3 componente de cost:
1. Costul de producţie a energiei electrice
2. Costul de distribuţie a energiei electrice
3. Costul necesar cu implementarea şi operarea punctelor de consum (cost branşament, echipament de transfer cum ar fi staţia de încărcare sau costul încărcătorului)

Costul de producţie şi costul de distribuţie este reglementat (total netrasparent şi ne-inteligibil) de ANRE. În sensul în care operatorii economici propun preţuri şi ANRE-ul, după corelaţii astrale aprobă sau resping aceste preţuri.

Dacă eşti un consumator non-casnic (discuţia de astăzi se rezumă strict la aceştia), atunci ai acces la o piaţă liberă de achiziţie direct de la producători a energiei electrice, prin intermediul OPCOM – operatorul pieţei de energie electrică şi de gaze naturale din România. De exemplu, distribuitorii de energie cumpără la preţul bursei energie de la producători, care o vor livra către consumatori într-un timp prestabilit (în ziua următoare – PZU, sau la termen). La fel, dacă eşti centru comercial sau orice entitate juridică care are un consum peste 1MWh/lună, poţi intra în acest sistem de achiziţie a energiei. Stabilirea unui preţ final face ca lansarea de rachete să pară un lucru banal întrucât supra-reglementarea şi opacitatea legislativă fac greu accesibil acest serviciu de tranzacţionare (dar în acelaşi timp, ca şi consumator non-casnic eşti forţat să îl foloseşti). Mai jos regăsiţi o mică sinteză din OPCOM pentru situaţia la zi în data de 03.02.2021

În ceea ce priveşte componenta de distribuţie, accesul este liberalizat doar pentru selectarea companiei de distribuţie. Odată selectată compania de distribuţie, vine tăvălugul de preţuri şi costuri reglementate de ANRE şi lăsate spre implementare companiei de distribuţiei cât şi a partenerilor acreditaţi ai acestora (proces discreţionar, iarăşi complet netransparent). Ecosistemul creat prin „acreditarea” duală a prestatorilor de servicii pentru implementarea şi administrarea punctelor de consum (achiziţie, construire, montaj, branşare, punere în funcţiune, revizie, mentenanţă) conduc la preţuri destul de piperate pentru constituirea unui punct de consum, acestea pornind de la minim 5000 RON pentru o putere instalată de 22KW ajungând până la milioane de lei, dacă sunt necesare exproprieri, montarea de elemente de compensare a reţelei (puncte de transformare) şi, mai ales, poziţionarea punctului de consum la distanţe considerabile faţă de alte puncte de distribuţie. Nu punem în calcul şi timpul necesar obţinerii unui punct de consum funcţional, nefiind determinat un model predictibil de estimare calendaristică, termenul variind de la câteva zile până la ani.

Pentru că este aproape imposibil să obţii un preţ mediu per MWh vândut în România, o să mă folosesc de date statistice furnizate de Institutul Naţional de Statistică. În anul 2020 (date agregate până la nivelul lunii octombrie), preţul mediu pentru MWh introdus în S.E.N este de 286,335 RON. Costul mediu de distribuţie a acestei energii a fost de 317,943 RON/MWh. Bineînţeles, acestea sunt costuri ponderate în funcţie de tipul de densitate a energiei transportate – Joasă Tensiune şi Medie Tensiune. La aceste preţuri se mai adaugă costul branşamentului – aşa cum l-am descris mai sus – şi diverse taxe de off-set, cum ar fi costul certificatelor verzi sau taxe radio-tv.

Astfel, preţul mediu pentru MWh furnizat către consumatorul final non-casnic este de 604,278 RON/MWh. Aceste preţuri nu conţin TVA 19%.

Consumatorul final – electrica noastră

Acum, să trecem puţin şi la problema consumatorului final – maşina noastră. Pentru a putea consuma energia dintr-o staţie de încărcare, este necesar ca un operator economic:
1. Să achiziţioneze echipamentul necesar
2. Să implementeze / monteze echipamentul necesar
3. Să opereze echipamentul de încărcare
4. Să asigure mentenanţa echipamentului de încărcare
5. Să procure energia electrică necesară
6. Să furnizeze energia către un consumator financiar
7. Să-şi plătească toate costurile operaţionale, astfel încât să-şi livreze serviciul către consumatorul final (salarii, investiţii, taxe de autorizare etc)
8. Să înregistreze profit, ca nu e nici ONG, nici fundaţie

Preţurile medii în Uniunea Europeană pentru staţiile de încărcare de uz comercial (strict echipamentul), fără TVA sunt:
– Staţie 22 KW AC – 685 EUR
– Staţie 25 KW DC – 5.112 EUR
– Staţie 60 KW DC – 11.247 EUR
– Staţie 100KW DC – 15.564 EUR
– Staţie 150KW DC – 25.412 EUR
– Staţie 400KW DC – 43.944 EUR

Atenţie, până acum am vorbit de preţuri medii din piaţă. Disponibilitatea stocurilor şi diverse înţelegeri comerciale pot aduce variaţii faţă de cifrele prezentate. Dar putem trece aceste variaţii în zona de apanaj antreprenorial.

Abstractizând cele prezentate mai sus, putem aprecia că în modelul financiar necesar încărcării vehiculelor electrice, avem următorii parametri:

1. Preţul de achiziţie a energiei electrice, direct de la producători. Deşi achiziţia se efectuează în MWh, pentru simplitatea formulelor îl putem exprima în RON/KWh, folosindu-ne de relaţia 1MWh=1000KWh.
2. Costul de distribuţie (transport) a energiei achiziţionate, translatat în RON/KWh
3. Costul de achiziţie a staţiei de încărcare. În tabelul de mai jos îl regăsiţi sub denumirea „Cost amortizare staţie/KWh”, aceasta fiind corelată cu perioada de amortizare a acesteia
4. Costuri operaţionale pentru operatorul eonomic astfel încât să poată furniza serviciul de încărcare (chirii, abonamente servicii comunicaţie, activităţi de mentenanţă, salarii etc). Acestea sunt considerate costuri OPEX în sensul stipulării legale.
5. Marjă de profit – Nu reprezintă efectiv profit ci un tampon financiar pentru amortizarea pierderilor, asigurarea fondurilor necesare investiţiilor ulterioare, recuperarea costurilor asociate finanţării operatorului economic şi – dacă dă Domnul să mai rămână ceva, deşi rar e cazul – un eventual profit care este supus impozitării
6. Gradul de furnizare a serviciului exprimat în KWh/oră serviciu

Şi acum, să ansamblăm cele prezentate. Pentru calculele de mai jos plec de la premiza că staţia instalată furnizează la capacitate maximă serviciul pentru 1728 de ore pe an, ceea ce corespunde cu un grad de furnizare a serviciului de 20%. În realitate acest grad poate varia, fiind staţii care abia fac faţă fluxului de clienţi, alte staţii avand 10-15 încărcări pe an. O altă prezumţie efectuată este că OPEX-ul nu depăşeşte 30% din preţul serviciului, asta prin prisma posibilităţilor de automatizare şi scalare, iar marja de profit este situată la 30%. O fi mare marja de profit? Din considerente practice am luat o cifră chiar scăzută, deoarece riscurile asociate şi nivelul necesar de investiţie sunt la un nivel ridicat. Fiind un serviciu comercial destinat clienţilor finali persoane fizice, includem şi transportul de TVA pe ramurile necesare acestui serviciu.

Atenţie, costurile de mai sus nu reflectă un business model existent în piaţă, fiecare operator economic fiind liber să-şi organizeze activitatea comercială şi fluxurile financiar-comerciale.

Şi acum, să ne uităm puţin prin piaţă…

România. Încărcarea rapidă la noi în ţară presupune preponderent încărcarea la staţii de 50KW, puteri mai mari fiind întâlnite la staţiile Moon, accesibile prin Renovatio, şi timid mai întânim sub 10 staţii de încărcare în toată ţara, capabile să furnizeze peste 100KW. Discutăm despre cei care taxează serviciul de încărcare, nu de cei care, din varii motive (înregistrare pierderi, transfer certificate verzi, implementare măsuri pentru reducerea nivelului de sancţionare, poziţionare în piaţă sau filantropie). De obicei întâlnim două modele de business, raportându-ma la preţurile pentru sesiunea de încărcare rapidă:
1. Preţ unic pe sesiunea de încărcare. Aici remarc în special Mol Plugee, rețea cu care am o experienţă. Aici, preţul per KWh variază în funcţie de nivelul de încărcare pe care îl efectuezi la acea staţie. Eu de obicei încarc măcar 45KWh la ei, ceea ce mă duce la un cost de 0.64 RON/KWh. Dacă ai posibilitatea să încarci 75-80KWh, atunci costul scade până la 0.36 RON/KWh. Bineînțeles, dacă faci un pitstop şi încarci 10 KWh… atunci ajungi la 2.9 RON/KWh. Ştim că la un moment dat, pentru încărcarea rapidă se va aplica preţul de 40 RON/Sesiunea de încărcare. Mai sunt şi alţi furnizori care nu taxează efectiv încărcarea ci accesul în parcare, cea mai bizară situaţie întâlnită fiind la Hotel Park în Sf. Gheorghe unde trebuie să achiţi o taxă de parcare de 50 RON pentru a ajunge la staţie.
2. Preţ per KWh, aici costul variind între 1RON/KWh (MCM Petrol) şi – cel mai scump – reţeaua Renovaţio care percepe 1,95 RON/KWh. De dragul concurenţei, aici mai menţionăm şi E.ON Drive, care percepe 1,7 RON/KWh precum şi unele staţii partenere evConnect care percep 1,39 RON/KWh. Prin Târgovişte am mai întâlnit staţii locale care percep 1,5 RON/KWh. Includem pe listă şi EnelX care percepe 1,79 RON/KW.
De menţionat că reţeaua de încărcare de la noi este dezvoltată prin cofinanţare europeană, disponibilă prin programele NEXT-E sau prin fonduri guvernamentale ale programelor de mediu pentru mobilitate urbană durabilă.

Restul Europei (UE). Aici polemica a început odată cu preţurile practicate de Ionity înafara parteneriatelor comerciale (0.78 EUR/ KWh vs 0.3 EUR/KWh), în condiţiile în care subvenţionarea din fonduri europene a fost una consistentă. Asta în condiţiile în care Tesla practică un preţ de 0.28 EUR/KWh în reţeaua lor de superchargere. Din păcate pentru noi, ei furnizează serviciul de încărcare la o densitate mult mai mare decât avem noi în România, oferind staţii de minim 150KW, şi asta la un preţ MULT sub ce suntem noi „răsfăţaţi” – staţii de 50-75 KW.

Concluzia? Da, este perfect fezabil un business pe zona de servicii de încărcare, chiar şi la ora actuală. Şi asta fără să iei în considerare posibilităţile de susţinere financiară a investiţiilor (cofinanţare europeană sau guvernamentală).